Era înalt sau poate că așa ni se părea nouă în clasa întîi. Pe atunci, și băieții, și fetele purtau un soi de rochii pepite, șorțulețele, cu fundă la gît, roșie la băieți, albă la fete. Școala era nouă. Domnul Mazilu, învățătorul nostru, avea părul alb. Nu era singurul învățător de la 56. Celălalt, grăsuț, costum bleumarin, semăna cu un rățoi înconjurat de pui de găină.
Domnul Mazilu, om cumsecade la prima vedere, era și profesor de caligrafie la ciclul doi. Ne dădea des lucrări de control la caligrafia lui. La începutul primului rînd, domnul Mazilu scria cu tocul înmuiat în cerneală roșie litera și apoi cuvîntul cu care noi trebuia să umplem pagina. După care fiecare își lua tocul, deschidea călimara și se apuca de treabă, cu limba scoasă a caznă din gură.
Învățătorul se plimba printre rînduri, ceea ce la început nu ne deranja, dar, după un timp, plimbările astea ale lui le emoționau pe fete, de le dădeau lacrimile. Lucrările țineau o jumătate de oră, cealaltă jumătate – corectarea lor. Domnul Mazilu ne lua foile la catedră și se punea cu tocul pe ele. Cînd termina, ne invita pe rînd lîngă el și, după mărimea notei, urmau pedepsele. Pentru nota 9, o lovitură cu linia la palmă, pentru 8, două și așa mai departe. Linia lui cu trei muchii era ea scurtă, dar te seca. Din palmă, usturimea ajungea pînă pe șira spinării. Domnul Mazilu se uita la noi cu blîndețe în timp ce ne aplica pedepsele.
Metoda asta era îmbrățișată și de ceilalți învățători, doar că doamnele, ori că n-avea puterea lui, ori că nu se îndurau, parcă ne mîngîiau cu liniile lor, cînd îi mai țineau locul învățătorului nostru. Cu toate pedepsele astea, toți țineam la el, încît mai tîrziu, cînd am citit Domnul Vucea, nu mi-a trecut prin cap să-l compar pe domnul Mazilu cu învățătorul lui Delavrancea de la Școala Domnească. Toți povesteam acasă ce pățeam la ore, dar nici un părinte n-a venit la școală să se plîngă de metoda domnului Mazilu. Fetele, mai sensibile sau mai istețe decît noi, începeau să plîngă de cînd se ridicau din bancă, ceea ce însă nu-l făcea pe învățător să nu le mai aplice corecția.
În ciuda liniei domnului Mazilu, caligrafia nu s-a lipit de mine. Scriu urît și, dacă mă și grăbesc, de multe ori nu mai descifrez nici eu ce-am pus pe hîrtie. Mașina de scris m-a scutit de un chin și, cînd îi aud pe cei ce spun că nu concep să scrie decît de mînă, fiindcă altfel nu simt textul, le răspund că eu îl simt mai bine dactilografiat. Cînd eram june scriitor, confrații mai vîrstnici ne spuneau nouă, optzeciștilor, că ne luăm după americani, cu mașinile noastre de scris. Poate or fi avut învățători mai miloși.
