Matematicianul-lingvist Liviu P. Dinu, elev strălucit al lui Solomon Marcus, despre profesorul său.
Cristian Teodorescu: Liviu, ai fost discipolul lui Solomon Marcus. Ce ai învățat de la el?
Liviu P. Dinu: Dacă ne uităm doar la cei care și-au făcut doctoratul cu domnul profesor, putem observa caracterul de excepție al studenților săi, dintre care, cu scuzele de rigoare fată de ceilalți peste 25 de foști elevi ai săi, îi amintesc aici doar pe Gheorghe Păun, Mihai Dinu și Cristian Calude. Nu poți însă să nu observi că, în timp ce marea majoritate a discipolilor săi au devenit personalități în cîte un domeniu (limbaje formale, analiză matematică, lingvistică matematică), Solomon Marcus a fost singurul care a devenit cunoscut și a excelat în toate domeniile. Ce am învățat? Totul. M-a modelat nu doar intelectual, ci și uman. Niciodată nu mi-a spus fă aia sau ailaltă. Îmi sugera lucruri și teme în lungile plimbări pe care le făceam și nici nu-mi dădeam seama de acest lucru. M-a ajutat să înțeleg și să capăt gustul pentru lucrurile bine făcute, să nu renunț, să lupt cu încăpățînare pentru ideile mele, să-mi împing mereu limitele. Și, fără să-mi dau seama, păstrîndu-mi toate defectele, am împrumutat și un anume fel de înțelegere și un mod de a fi. Și am înțeles că sînt elevul lui Solomon Marcus, și cu asta nu te poți juca.
C.T.: Mi-l amintesc ca pe unul dintre puținii înțelepți de la noi care țineau partea elevilor de toate vîrstele. De ce el putea, iar alții, nu?
L.P.D.: Răspunsul e simplu: deoarece el toată viața s-a considerat un elev, care are de învățat la fel de mult și de la omul de pe stradă, și din piața de zarzavaturi, și de la studenții lui, și de la profesorii lui, pentru care a avut un cult și despre care nu ostenea să vorbească. Era partizanul neostenit al dreptului copiilor de a pune întrebări, de orice natură. Considera că întrebarea este dovada vie a libertății copiilor. Că noi nu știm răspunsurile, e vina noastră, nu a lor. Soția mea îmi povestea că odată, pe drumul de la facultate spre Academie, Marcus s-a oprit cîteva momente bune pentru a admira o mîță, întrebîndu-se mirat unde se duce oare. Mirarea, acest lucru l-a susținut pînă în ultima clipă, să nu încetăm să ne mirăm. Și mai ținea la un lucru: să nu se plictisească, și reușea acest lucru. Întrebarea, învățatul, mirarea și lipsa plictiselii, cum să nu țină partea copiilor cînd le împărtășea aceleași valori?
C.T.: Cum împăca profesorul matematicile cu literatura?
L.P.D.: Sînt mai multe răspunsuri aici. Să ne amintim că în momentul în care domnul profesor a venit să se înscrie la facultate a oscilat mult între cele două facultăți, cea de Litere şi cea de Matematică, și în final a ales Matematica, dar asta mai mult fiindcă trebuia să facă o alegere și nu se putea înscrie la amîndouă. În al doilea rînd, pe ambele le-a făcut profesionist. Nu contenea să spună că atunci cînd vrei să te apleci asupra unor probleme de graniță trebuie să ai o pregătire temeinică în ambele zone. Dar nu era interesat doar de partea „teoretică” a literaturii: știi bine că frecventa cercurile de scriitori și căuta să intre, să înțeleagă laboratorul intim al creației lor. Eu, vreme de mulți ani, m-am gîndit la ce-o fi vrut să-mi spună Marcus cînd, pe Calea Victoriei, s-a oprit brusc și m-a întrebat dacă știu despre foiletoanele cu paternitate incertă ale lui Eminescu. Ulterior am înțeles că este vorba despre tema amprentei literare, chestiune care-l preocupa de ceva timp. S-a bucurat mult cînd am reușit, în 2008, să publicăm un prim articol despre acest lucru, și cînd am reușit să arătăm că „În deal pe Militari” și „Sub pecetea tainei” au doi autori diferiți. Apoi să nu uităm că a fost căsătorit cu doamna profesoară Paula Diaconescu, un excepțional lingvist al Facultății de Litere, și acest lucru contribuia la o stare naturală de pendulare fără efort între matematică, literatură și lingvistică.
C.T.: Cineva spunea despre Solomon Marcus că era marele spirit critic din Academia Română. Cu ce efecte?
L.P.D.: Cu beneficii uriașe pentru cultura româna. În primul rînd, reușea să fie la curent cu activitatea fiecăruia și tot timpul era îndreptat cu un ochi spre excelență. La aniversarea sa de 80 de ani, Mihai Dinu a spus că, în timp ce noi gîndim din cînd în cînd, domnul profesor gîndește tot timpul. Simțeai acest lucru de cînd îl întîlneai, și asta impunea și obliga, dar nu într-o manieră formală, ci venea în mod natural. Nu puteai fi banal, nu-l interesa mediocritatea. La noi „critica” e folosită de multe ori, din păcate, mult mai aproape de sensul de bîrfă: sînt mulți care folosesc critica pentru a-ți puncta punctele slabe, să-ți caute nod în papură, cu un arsenal neobosit de ironii şi răutăți, să te „pună la punct”. De această „critica” Marcus nu a fost interesat niciodată. Critica lui era de o cu totul altă natură: căuta în primul rînd lucrurile pozitive, valorile reale ale lucrului pe care îl examina. Apoi lucra cu tine pe loc asupra obiectului pe care îl examina: dintr-o privire descoperea toate greșelile de suprafață în prima fază și, cu o delicatețe rară, le sublinia, le îndrepta, dădea pe loc cele mai naturale clarificări. Apoi urma o a doua fază, în care conținutul se îmbogățea, obțineai imediat analogii din forul intim al domnului profesor pe care ți le oferea cu o generozitate incredibilă, posibilități de continuare, reinterpretări… De multe ori acționa ca un „întîrzietor”, spunea: „Este prea devreme să spui lucrul acesta” și îți ștergea un paragraf întreg de care erai foarte mîndru. Niciodată nu îți spunea explicit că ar mai trebui să lucrezi asupra subiectului, dar înțelegeai pe loc din atitudinea sa. Plecai îmbogățit și așteptai cu nerăbdare revederea.
C.T.: Cum făcea să spună lucrurilor pe nume, păstrîndu-și în polemici politețea impecabilă?
L.P.D.: Dragostea pentru limba română, cunoașterea perfectă a ei și a nuanțelor ei, evitarea oricărui barbarism l-au ajutat să spună simplu și clar tot ceea ce voia. Politețea impecabilă îi venea și din credința intimă în dialog și neacceptarea monologului. Spunea de multe ori că, dacă în urma unei conversații, cei doi parteneri nu și-au schimbat fiecare părerea cel puțin într-un punct, atunci a fost o conversație eșuată.
C.T.: Ce am pierdut odată cu el?
L.P.D.: Am pierdut o avere. De vineri, 17 martie, sîntem mai săraci, din toate punctele de vedere. Gheorghe Păun mi-a semnalat că G. Rozenberg i-a scris un mesaj prin care îi transmitea să nu-l plîngem pe Marcus, ci să-l continuăm. Eu nu pot să nu-l și plîng. Dar am în același timp și convingerea intimă că dragostea și generozitatea cu care Solomon Marcus a sădit idei, provocări și, mai ales, un mod de a fi aparte, plin de bunătate, dragoste și iscodire continuă, vor dăinui și noi vom fi obligați să facem, fiecare din noi, ceea ce domnul profesor ar fi așteptat de la noi: să-l surprindem, să-l facem să exclame: “Extraordinar!”. Înainte să ne părăsească, i-a spus doamnei Lavinia Spandonide: „Să le spui tuturor că-i iubesc”. Vă iubim și noi, domnule profesor, și vă mulțumim!
