LIVIU PAPADIMA: „Sper din tot sufletul să nu se fi creat un precedent“

Exasperat de ignoranța politică și de confuzia unora dintre tinerii alegători, votanți ai candidatului-surpriză Georgescu, profesorul universitar Liviu Papadima a scris în acest an un Scurt manual electoral pe care l-a publicat pe Contributors. Înainte de a vota pentru prima oară, alegătorul trebuie să știe cîteva lucruri elementare care țin de acest drept, inclusiv consecințele pe care le are votul.

Cristian Teodorescu: Iar s-a rupt România în două ca la începutul anilor ’90 sau a rămas ruptă de atunci?

Liviu Papadima: Am văzut de curînd un reel excelent al sociologului Gelu Duminică pe tema asta. Nu sînt, cred, nici prăpăstios, nici abisal. Am însă convingerea că trăiesc într-o țară frămîntată de prăpăstii cărora uneori nici nu le mai zărim adîncul. Morala lui Gelu Duminică era că România adăpostește o mare diversitate de crezuri, de atitudini, pe care nu ar trebui, de fapt, să le resimțim ca fiind antagonice. Percepem însă aceste diferențe – etnice, culturale, religioase, sexuale, educaționale etc. – ca pe o amenințare căreia e nevoie să-i opunem măcar vehemența, dacă nu și dezgustul nostru. Știu că după zilele extrem de fierbinți ale alegerilor prezidențiale o atare pledoarie „conciliantă“ poate să sune deplasat. Îmi doresc însă măcar să fi învățat ceva după experimentul traumatizant prin care tocmai am trecut.

C.T.: Am văzut și persoane educate care cred sau se fac a crede că apa conține informație și că un candidat la președinție s-a întîlnit cu extratereștri. Tu ce crezi despre asta?

L.P.: Mie îmi pare rău că n-am printre prieteni și cunoscuții apropiați persoane de felul ăsta. Aș fi vrut să am cu cine sta de vorbă despre ceea ce, aparent, e o flagrantă situație de disonanță cognitivă. Am asistat de curînd la prezentarea unui studiu despre ce categorii de persoane, în termeni de vîrstă, gen, educație, mediu de existență ș.a., sînt mai pasibile să se lase seduse de teorii ale conspirației. E însă mult mai complicat decît pare, nu în ultimul rînd, din cauză că anumite teorii conspiraționiste au priză diferită nu numai la persoane diferite, ci și la aceeași persoană. Știu intelectuali redutabili, de pildă, care nu înghit o iotă din propaganda rusă privind războiul din Ucraina, dar sînt gata să jure că 11 septembrie a fost o înscenare a americanilor înșiși.

C.T.: De ce o parte dintre noi tot așteaptă un Mesia politic?

L.P.: În Israel, țara în care așteptarea unui Mesia are cele mai adînci rădăcini, există și azi un număr mare de persoane care nu recunosc existența statului în care trăiesc, considerîndu-l o deturnare ilegitimă a religiosului în politic. La noi, prăbușirea comunismului pare să fi creat, dimpotrivă, așteptări supradimensionate privind rezolvarea problemelor noastre de către actorii politici. De aici și un recul puternic în dezamăgire, compensată printr-un „apolitism“ care convertește speranțele înșelate în așteptarea călăreților pe cai albi. Ceva asemănător s-a întîmplat și în România interbelică, în confruntarea dintre „politicianismul“ parlamentar pe de o parte și legionarismul antisistem pe de cealaltă parte.

C.T.: Ai scris un Scurt manual electoral. Crezi că ajunge la cine ar trebui să-l citească?

L.P.: Chiar și naivitatea mea nu e fără margini. Nu am cont pe TikTok, pe Facebook sau pe Contributors ne citim noi între noi, nu știu cum să sparg barierele mediatice care îngreunează enorm comunicarea cu „celălalt“. M-am simțit dator, în împrejurările date, de maximă confuzie și îngrijorare, să fac ceva pentru ceea ce cred că înseamnă „binele public“ în România. Atît cît mă pricep. Atît cît mă țin puterile. Mi-a dat ghes și informația că votanții candidatului-surpriză, ai lui Călin Georgescu, au fost în primul rînd tinerii. Ideea că unui tînăr ajuns la majorat i se spune doar „Vezi că o să primești o ștampilă în mînă. Aplic-o în pătrățelul care îți place“ m-a pocnit în creștetul capului. Și mai e o chestie: grija de a păstra educația formală, în școli și universități, într-o izolare aseptică față de politic, persistentă, în mentalități și în legislație, după căderea comunismului pînă azi, mi se pare tot mai anacronică și mai discutabilă. Se zice, preluîndu-se un dicton latin de acum mai bine de două milenii, că tinerii nu ar trebui să învețe de dragul școlii și al facultății, ci pentru „viață“. Care „viață“? Una în care responsabilitățile cetățenești sînt cel mult preocupare de examen, ca la orice altă materie?

C.T.: Cineva a făcut de curînd un experiment – și-a anunțat pe TikTok candidatura la funcția de premier și a promis că fiecare cetățean al României va primi două kilograme de aur dacă el ajunge prim-ministru. În două ore a strîns peste un milion de vizualizări. Nu te-a speriat treaba asta?

L.P.: Acum cîțiva ani un coleg și prieten m-a catalogat drept „analfabet digital“. Defectul meu fundamental în manevrarea mediului virtual e că am nevoie să înțeleg de fiecare dată cum e construit și cum funcționează: un pariu perdant din start pentru un filolog. Am aflat și eu de experimentul cu pricina, ezit însă să trag niște concluzii. Dacă rețeta creșterii vizibilității e atît de simplă, de ce nu o folosesc toți? Chiar atît de idioți să fie experții lor de campanie? În plus, „vizibilitate“ nu înseamnă neapărat „notorietate“, iar aceasta din urmă diferă vădit de „apreciere“. De regulă, spaima față de puterea de manipulare a actualelor tehnologii pleacă de la premisa că cu cît un mesaj e livrat de mai multe ori, cu atît cresc șansele ca el să fie acceptat și, în cele din urmă, asumat. Aritmetic, asta ar suna cam așa: dacă primesc 100 de mesaje cu/despre/de la candidatul X, șansele lui de a fi votat de mine sînt de cinci ori mai mari decît ale candidatului Y, de la/despre/cu care am primit doar douăzeci de mesaje. Mi se pare un raționament simplist și, în ultimă instanță, inadecvat. Din fericire, nu așa funcționează mintea.

C.T.: Cu cît cineva minte mai tare, cu atît mai mult îi cresc șansele de a fi crezut?

L.P.: Se poate zice și așa, cu condiția să punem „bine“ în loc de „tare“. Chiar și cel mai rațional ins poate fi păcălit, cu condiția să-i livrezi exact acea minciună pe care e dispus să o creadă. De ce n-ar avea apa „informație“? Sau, măcar, acea apă „pură“, nealterată? N-avem în basme „apă vie“ și „apă moartă“? De ce n-ar înota prin sucurile din magazine nanocipuri pe care să le înghițim, cînd ni se recomandă să înghițim alte nenumărate lucruri care, chipurile, ne-ar face mai sănătoși și mai viguroși? Trăim într-o lume în care știm tot mai puțin despre lucrurile vitale, care ne însoțesc viața de zi cu zi. Avem pe glob miliarde de utilizatori ai computerelor și telefoanelor mobile, dintre care doar foarte puțini știu măcar ce e aia un „limbaj de programare“. Sîntem, cu alte cuvinte, tot mai dependenți de un resort esențial pentru buna funcționare a societăților moderne: încrederea. Or, la capitolul ăsta românii stau tare rău. În mod paradoxal, tocmai capitalul de neîncredere favorizează acceptarea unor gogorițe altminteri rizibile, cu condiția ca ele să vină dinspre o „sursă“ care să fie învestită cu un ascendent de credibilitate. Contează, altfel spus, mai puțin ce se spune decît cine spune. Însăși meseria de influencer, foarte la modă azi, se bazează pe această realitate.

C.T.: Ce s-a întîmplat la alegerile astea anulate o fi un accident sau începutul unei reguli?

L.P.: Sper din tot sufletul să nu se fi creat un precedent. Oricum, deocamdată sîntem în așteptarea finalizării anchetelor care să confirme sau să infirme justețea deciziei de anulare. Ar trebui totodată să primim niște răspunsuri și la nedumeririle privind modul în care s-a ajuns la această situație-limită: cît de profesionist a fost supravegheată corectitudinea alegerilor de către organele abilitate? Au informat acestea în mod corect decidenții politici și judiciari? Dacă nu, de ce? Dacă da, cum se explică lipsa de reacție? Din ceea ce văd însă deocamdată, ne cantonăm în aceeași opacitate ca și pînă acum. Ceea ce, cred eu, e încă mai îngrijorător decît vizibila ascensiune a „suveranismului“, a „naționalismului“ radical, de care nu a avut parte doar România în ultimul timp.