La mare, deja, sezonul s-a închis în majoritatea locurilor unde lumea se distra week-end de week-end. Cum s-a teminat sezonul la Mamaia v-am povestit tot noi, aici, acum două săptămâni. În vestul țării, oamenilor numai de evenimente în aer liber nu le arde. Dar în București, profitând de căldură, încă se mai ține cu dinții de terase, de pajiști, de parcuri și de locații outdoor. Încă mai sunt concerte în aer liber, încă nu a dat răcoarea peste oameni, alungându-i prin hrubele iernii.
Deși locul există de multă vreme,
spre rușinea mea de-abia l-am descoperit, în serenitatea mea îndepărtată de agitația Bucureștiului. Și e păcat, pentru că e exact ce-i lipsea unui uraș din ce în ce mai sufocat de trafic, de gaze de eșapament, de aglomerație și praf.
Înainte vreme, când aveam o
țară în curs de industrializare și o clasă muncitoare pe care statul și-o dorea sănătoasă în timp ce o polua la maximum, aici era un teren de fotbal al unei întreprinderi. ICSIM. Doar niște tribune de beton mai stau mărturie mută a apusei glorii a sportivilor care în timpul săptămânii construiau platformele industriale ale României, iar duminica își otânjeau țurloaiele pe stadion.
ICSIM-ul, înființată în 1950, a fost firma de construcții care a ridicat IMGB-ul, “23 August” și multe altele. După revoluție s-a privatizat și a ajuns în diverse combinații acționariale. Terenul ăsta, de pe Barbu Văcărescu 162-164, probabil că nu-i mai trebuia, așa că i-a lăsat pe alții să facă acolo lucruri.
Verde Stop se cheamă acum locul cu pricina,
iar în zonă se afla, până acum ceva vreme, Zone Arena. Spațiul e aerisit, liniștit și verde, dar cât va mai fi așa e greu de spus, căci un dezvoltator imobiliar vrea să construiască în apropiere un cartier rezidențial. Dar, până atunci, poate și după aceea, se poate merge să te tolănești pe iarbă, pe perne, să participi la evenimente sau doar să zaci, pur și simplu.
Dacă e concert, cu atât mai bine. E plăcut, în serile astea de început de toamnă, să-ți tragi sufletul altundeva decât pe beton sau în vreun pub, să tragi de o bere și să asculți. Atât, să asculți cât mai mult.
Păcat, însă, că, așa cum se întâmplă
în mai toată țara, liniștea anului 1990 revine în forță peste evenimente. Cam peste tot, Consiliile Locale au impus încetarea oricărei urme de zgomot la ora 23. Pentru că, da, clasa muncitoare merge dimineața în Paradis și trebuie să se ducă odihnită. Nu contează că evenimentele au loc departe de cutiile de chibrituri în care locuim, nu contează că muzica nu se aude, de fapt, în apartamente și nu tulbură sonor talk-show-urile preferate sau emisiunile cu bucătari de care e fascinat poporul. Regulamentul e regulament, iar la ora 23 toată lumea trebui să se încoloneze, să-și pună pijamaua și să se bage în pătuț. Noapte bună, România.
La Scena s-a închis.
Sunt aproape două luni de atunci, deja. Era unul dintre locurile plăcut boeme ale orașului, unde haosul era compensat de bunăvoință, iregularitatea meniului era compensată de evenimente, artiștii aveau unde să se exprime, se mai auzea jazz, se mai vedea teatru, se mai întâmplau lucruri.
Nu mai e, păcat. Acum, pe pereții exteriori se lăfăie bannere prin care sunt vânați potențiali cumpărători. Proprietarul clădirii, aflat în America, nu mai voia chiria lunară, deloc mică. Vrea bani mai mulți, toți în același timp. Până când aceștia vor veni, cine știe când, clădirea se prăfuiește inestetic într-un colț din ce în ce mai uitat de București. Păcat, din nou.
La 300 de kilometri distanță,
un loc la a cărui creștere au pus umărul o mulțime de oameni nu se simte prea bine.
Casa Avramide, un spațiu care i-a cucerit pe toți cei veniți din afara orașului la evenimentele de aici, nu se simte prea bine. După ani întregi de funcționare, Avramide și-ar putea pierde unul dintre elementele care-i dădeau farmec. E drept, din ce în ce mai greu în ultima vreme.
E o chestie economică, un sfârșit de capitol. Pentru unii poate fi o mică dramă, pentru alții un prilej de reflecție. Mai vedem ce se va întâmpla, dar locul ăla este, cumva, locul în jurul căruia s-a clădit resuscitarea cultural-muzicală a orașului. Fără el va fi mai greu și, iarăși, ar fi păcat.
Winter is coming,
umblătorii albi sunt la porțile cetăților. Dă-i naibii. Să ne folosim dragonii cât încă mai putem, să-i punem să scuipe flăcări și să ne încălzească toamna. Să ne bucurăm de timp atâta cât îl avem.
