Romancier, dramaturg și editor, premiat în țară și în străinătate, Lucian Dan Teodorovici ar fi putut fi de mulți ani membru al Uniunii Scriitorilor. Nu vrea.
Cristian Teodorescu: Ai cărți publicate, ești tradus în străinătate, ai cronici, ai și multe premii, de ce nu te-ai înscris în Uniunea Scriitorilor?
Lucian Dan Teodorovici: Sînt mai multe răspunsuri, dar unul dintre cele mai importante e ăsta: 2.800 de membri. Eu respect foarte mult condiţia de scriitor – ce reprezintă, ce ar trebui să reprezinte. Ştiu ce înseamnă să pui pasiune şi să munceşti pentru a veni cu o carte către public. Şi nu sînt atît de lipsit de modestie încît să vorbesc despre experienţa mea ca scriitor. Dar sînt şi editor şi am avut ocazia şi bucuria să lucrez cu scriitori buni şi cu scriitori foarte buni. Sînt cîţiva în ţară. Cîţiva însemnînd poate ceva mai mult de o sută – hai, două sute. Iar USR are 2.800 de membri. Da, mai adaug o sută de traducători, mai adaug o sută de critici literari. Şi tot nu-mi iese suma totală, oricîtă bunăvoinţă aş avea. Mi se pare cumva jignitor pentru cei care sînt deja membri şi sînt scriitori cu adevărat valoroşi. N-am simţit nevoia să mă alătur celor 2.800, ce rost avea să mai adaug o cifră unui număr şi-aşa imens? Însă mai sînt destule alte motive, cum spuneam, pentru care n-am simţit nevoia asta. Spre exemplu, conducerea USR din ultimii (mulţi) ani nu a arătat nici un interes faţă de atîţia scriitori tineri sau mai puţini tineri, ca mine, care au refuzat să intre în Uniune. De atîta vreme am scris eu, dar au scris şi alţii, mai importanţi decît mine, că sînt probleme în USR, că ar fi soluţii pentru unele dintre ele. Care a fost răspunsul? În loc să arate o minimă deschidere faţă de aceste opinii, conducerea a constatat că are „duşmani”, reacţionînd dispreţuitor la orice părere opusă. Cum să-ţi mai doreşti, în condiţiile astea, să devii membru?
C.T.: Ce părere ai despre noile metode de conducere a USR prin excludere?
L.D.T.: Văd că în USR delictul de opinie e tratat foarte serios. Ce să zic? Bine că n-am intrat, că eram şi eu exclus acum. Uniunea, mi se pare mie, se manifestă ca un partid aflat în faţa unor alegeri importante. Ieşi din linie, eşti dat afară. Nu înţeleg logica asta nici la partide, deşi acolo mai poţi invoca daunele de imagine, pierderea unor voturi, abaterea de la doctrină etc. Dar aici, în Uniune? Mi-e peste logică să înţeleg pe ce „principii” se adună excluderile astea.
C.T.: Ce ar trebui să facă USR, azi, pentru scriitori?
L.D.T.: Să le arate, înainte de toate, respect. Ştiu că sună foarte general, poate uşor clişeistic, dar eu zic că e cel mai important aspect. Strategii, soluţii sînt. E nevoie să existe respect faţă de condiţia de scriitor şi ele vor veni, vor fi definite. Mie mi se pare că scriitorii au pierdut enorm în ochii societăţii, iar dacă asculţi părerea unor persoane din alte domenii despre noi, cei care scriem, începi să înţelegi şi de ce s-a întîmplat asta. Sîntem priviţi ca nişte oameni care se citesc şi se premiază între ei, se laudă reciproc, se adună în tot felul de agape sterile… Şi care, în genere, nu prea fac nimic util pentru societate. Cine zice că în imaginea asta nu e şi vina USR ar trebui, cred, să se mai gîndească un pic. De asta spun că, dacă scriitorul ar fi privit cu respect în primul rînd dinspre Uniune, lucrurile s-ar putea schimba treptat şi la nivelul percepţiei publice.
C.T.: Cum vezi relația dintre scriitor şi criticul literar?
L.D.T.: Mă cam întristează să văd că relaţia despre care vorbeşti se deteriorează constant. Pe de-o parte, critica devine cumva superficială, tot mai axată pe sentinţe, în loc de analize. Nu generalizez, spun că e o tendinţă, dar sigur că sînt, din fericire, şi oameni serioşi în critica literară românească. Observ însă că mulţi dintre criticii care în urmă cu zece-cincisprezece ani căpătaseră coerenţă şi voci puternice se îndreaptă spre istoria literară. Îi înţeleg, unii sînt în zona universitară, aşa încît e important să facă asta. Însă după mai bine de douăzeci şi cinci de ani nu au apărut foarte multe cărţi care să cuprindă şi să analizeze ce s-a întîmplat în literatura română într-un întreg sfert de veac, marcat chiar de o schimbare serioasă de paradigmă. Aştept aşa ceva, e mare nevoie de aşa ceva, cred eu. Scriitorii, pe de altă parte, se simt dezavantajaţi de critica formată doar din sentinţe (mai ales în cronicile de întîmpinare) şi simt nevoia, tot mai des, să reacţioneze. Iar acum există Facebook-ul, aşa că observ de multe ori reacţii. De cele mai multe ori, dure, iar asta zic eu că dăunează. Intrăm şi aici, cum am intrat în multe zone ale societăţii, într-un fel de război. Şi nu cred că asta ar trebui să fie relaţia despre care m-ai întrebat.
C.T.: Ești editor la Polirom, cîți autori români publicați pe an?
L.D.T.: Dacă luăm în calcul toate colecţiile de literatură română, numai la Polirom apar anual între douăzeci şi treizeci de titluri ale unor autori români. Au fost ani în care au apărut şi spre patruzeci. Acum, depinde şi de numărul de cărţi bune pe care le avem, nu ţinem neapărat să atingem o anumită limită într-un an.
C.T.: Cum primește cititorul de la noi scriitorii români contemporani?
L.D.T.: Mai bine decît în urmă cu zece-cincisprezece ani, dar nicidecum foarte bine, din păcate. Scriitorul român are, zic eu, un dublu handicap. În general, în Europa şi în SUA, scriitorii autohtoni sînt cei citiţi, apreciaţi, traducerile fiind mai puţin vandabile. E firesc, pentru că e mai uşor ca editor să-ţi promovezi scriitorii din ţara ta, pentru că-i ai acolo, lîngă tine. La noi e invers. Aşa încît scriitorul român nu prea are şanse în Europa sau SUA, căci e străin, iar acolo se citesc mai mult scriitorii autohtoni. Şi nu prea are şanse serioase nici la noi, căci e român, iar aici se citesc mai mult scriitorii străini. Din fericire, cu anumite sincope, „piaţa” pentru literatura română a crescut în ultimii ani, aşa încît speranţe încă mai sînt. Mai ales că literatura română, cred eu, e foarte bună.
C.T.: Ai luat un important premiu pentru proză în Polonia pentru romanul tău Matei Brunul, care a fost multipremiat și în țară. Cu gloria stai bine, dar, din experiența ta, un scriitor român poate trăi azi de pe urma cărților pe care le scrie?
L.D.T.: Nu prea poate. Sînt cîţiva scriitori care fac eforturi mari de a trăi din scris şi îi respect enorm pentru asta. Dar mă cuprinde furia cînd ştiu că aceiaşi scriitori, dacă ar trăi într-o ţară cum sînt multe pe lumea asta, cu o societate mai deschisă spre cultură, n-ar avea probleme de supravieţuire. Cînd citesc pe blog-uri tot felul de comparaţii aiuristice între literatura vreunui scriitor român şi a unui mare scriitor al lumii, mă revoltă faptul că autosuficienţa celor care fac comparaţiile nu le permite să observe că scriitorul român mai are şi-o slujbă de opt ore pe zi sau e nevoit să îşi ocupe cea mai mare parte a timpului scriind altceva decît şi-ar dori să scrie. În fine, ăsta-i răspunsul: deocamdată, scriitorul român nu poate trăi din scris. Sînt cîţiva care ar putea supravieţui din scris, dar atît.
C.T.: De ce nu mai citesc românii?
L.D.T.: Tare aş vrea să ştiu răspunsul la întrebarea asta. Oamenii nu conştientizează că, pentru a fi bun în orice domeniu, nu numai în cel literar, trebuie să ai o cultură, trebuie să ai o minte deschisă. Cunosc regizori buni. Sînt buni pentru că, o mărturisesc ei înşişi, citesc foarte multă literatură. Cunosc medici buni, cu care pot purta discuţii aprofundate despre literatură. Cei mai mulţi dintre cei buni în domeniile lor sînt şi buni cititori – e o observaţie empirică, mă bazez pe oamenii pe care-i cunosc personal, dar sînt foarte convins că e adevărată observaţia asta. Însă puţini gîndesc aşa, din păcate. Nu citesc pentru că-s scumpe cărţile, asta-i scuza pe care o aud cel mai des. O carte (dintre cele relativ scumpe) costă totuşi cît două pachete de ţigări, cît două sticle de vin obişnuit, mai puţin decît o masă la un restaurant bunicel. Şi văd atîţia oameni la restaurant, văd atît de mulţi fumători, ba chiar şi destui băutori de vin. Numai prea mulţi cititori nu văd, din păcate.
Foarte la obiect si serioase opiniile lui Lucian Dan Teodorovici. M-as opri putin la ideea de respect pe care l-ar merita in mai mare masura scriitorii. Fiind traitor in alta tara, am impresia ca lipsa de respect fata de scriitorul roman a societatii romanesti imi pare mai vizibil si mai strident prin comparatie cu ce este in alte parti. O sursa de respect este, cum spune LTD, Uniunea Scriitorilor, dar cred ca trebuie adaugate si alte trei care se conditioneaza reciproc: cititorii, criticii si editorii. Si poate trebuie adaugata inca o sursa, scriitorii insisi, care daca nu pot controla respectul ce nu li se acorda, pot controla insa respectul pe care-l pierd. E mult de analizat de unde ar trebui sa se inceapa. Si e obositor si neproductiv, fiindca opiniile in privinta asta sunt infinite. Lucrul cel mai practic ar fi sa se inceapa de undeva. Cert este ca expresia cea mai concreta si mai adevarata a acestui respect ar fi posibilitatea ca adevaratii scriitori sa poata trai din scrisul lor.