În toamna lui 1990 veneau la restaurantul Uniunii tot soiul de ciudați. Unii se cunoșteau de pe la cenacluri de cartier. Alții se împrieteneau aici. Așa erau cei doi, pe la cincizeci de ani fiecare, ea cu părul vopsit într-un roșu electric, el cu o pălărie de fetru neagră cu boruri mari pe care nu și-o dădea jos de pe cap. Ea îi spunea „Maestre”, el o lua cu „Diva”. Amîndoi vorbeau tare, să le atragă atenția celor din jur atunci cînd se proclamau reciproc geniali. Altfel șopocăiau de-ale lor. Trebuia să ciulești urechea ca să-i auzi. Amîndoi scriau versuri încă din adolescență. Își duseseră manuscrisele pe la toate editurile din București și din țară. Diva era contabilă-șefă, iar Maestrul, merceolog-principal – cum ar veni, realizați profesional. Amîndoi divorțați, din pricina sacrificiilor zadarnice pe care le făcuseră pe altarul poeziei. După ce terminau de vorbit se despărțeau pe Calea Victoriei, fiecare cu ale lui. Traian T. Coșovei îi remarcase. Le zicea Muza și Muzul.
Tot vorbind ei la restaurant despre poeziile lor nepublicate se hotărăsc să deschidă o editură. Cînd au ajuns la părțile sociale, cu cît trebuia adică să contribuie fiecare la afacerea asta, au început amîndoi să scîrțîie. Bani ar fi avut, dar sufereau amîndoi de zgîrcenia oamenilor singuri. Traian, care le urmărea tratativele duse în șoaptă, se duce într-o zi la masa lor, se recomandă ceremonios, cum numai el știa s-o facă, și-i sfătuiește să-și unească eforturile poetice și editoriale în fața stării civile. Maestrul și-a scos pălăria de pe cap, dezvăluind o avansată calviție, iar Diva a început să lăcrimeze. Au comandat fericiți o sticlă de șampanie pentru Traian, apoi au plecat la braț și n-au mai apărut pe acolo.
