Maestrul și măgăreața

De când s-a stins Octavian Paler, pe care unii moderatori TV îl transformaseră în far călăuzitor al românilor, locul de „maestru” televizual rămăsese cam vacant. Nimeni căruia să i se aplice acest aproape jignitor cuvânt nu se mai fâțâia pe micile ecrane. Până într-o zi când a apărut el, Pilticul.

Scund, dar profund, cărând pe umeri greutatea întregului univers găgeștean. Peltic, dar adânc precum fosa septică a Marianelor. Neînzestrat fizic de la natură, dar compensând prin eleganța vestuțelor cumpărate direct de la evazioniștii din Dragonul Roșu. Firav, dar în același timp răspândind în jur virilitate și forță, precum statuia lui Manneken Pis. Pe scurt, noul „maestre”, de ceva vreme, este fostul Ceahlău al presei românești, gigantul vrâncean Ion Cristoiu.

Trecem peste resorturile care i-au determinat pe unii sau alții să-l numească pe acesta „maestru” și trecem și peste domeniul în care ar putea fi maestru Ion Cristoiu, pentru a ne putea concentra mai bine asupra faptelor genialului sâsâit.

Omul are frigiderul plin cu previziuni eșuate. Pe vremuri, se considera un clarvăzător al politicii, dar n-a reușit să prevadă că viitorii proprietari străini ai Evenimentului zilei vor observa că a dispărut complet hârtia tipografică pe care o depozitaseră în România și că, destul de repede, vor afla și cine sunt cei doi care au făcut-o să dispară. Tot pe vremuri se considera un stilist desăvârșit, dar n-a reușit să evite condamnarea pentru insultă când stilul său s-a dovedit, la tribunal, o biată înșiruire de invective murdare adresate Gabrielei Adameșteanu. Deși avea contul atât de plin încât dădea pe-afară, Pilticul a făcut colectă publică pentru a-și plăti daunele la care-l condamnaseră judecătorii. Mii de români simpli, neștiind că idolul lor stă cu fundul pe un sac de bani, au sărit să-l compătimească financiar. Imparțial ca tot românul, Jack, după cum i se mai spune uneori, și-a plimbat același inconfundabil posterior prin toate televiziunile de propagandă. A fost, pe rând, amicul lui Gâdea și dușmanul lui Turcescu, după aia amicul lui Turcescu și dușmanul lui Gâdea, iar acum își fâsâie platitudinile alături de un fercheș reprezentant al noului val al închipuiților media.

„Maestrul” are, totuși, o calitate: lasă impresia că, atunci când moțăie prin studiouri, el, de fapt, gândește adânc. Atunci când deschide gura, observi că, în realitate, a gândit ultima dată înainte de glaciațiunea care a reușit să-i facă dispăruți pe ceilalți dinozauri, ăia mari. Iar el, fiind ceva mai mărunt, s-a strecurat pe sub vreo ferigă, ajungând până în zilele noastre cu învechitele-i concepții despre presă, pe care o vede fie doar tabloidă, fie doar ca instrument de stoarcere a banilor de la politicieni.

Săptămânile trecute circula pe net un chestionar la care au răspuns studenți la jurnalism de la facultatea de stat din București. Din zece, unul singur îl mai vedea pe Ion Cristoiu drept model. Iar acel unic student n-avea încotro, fiindu-i rudă „maestrului”.