Povestitorul are zece ani și o încredere oarbă în poveste. Satul bunicilor, unde ajunge pe șaua unei motociclete rusești, trăiește la întretăierea preistoriei cu crîncenii ani ’50.În ordinea miraculoasă pe care o cunosc doar copiii, apar și-și flutură destinul voievozi și palate fermecate, fete nebune și denunțători la Securitate, chiaburi și țigani din afara timpului, oameni invizibili și bătăuși ai regimului comunist.
Satul Tehomir e o scenă magică pe care acțiunea curge năvalnic. Un bunic cu dîrzenie de zmeu, un potop, o pogorîre din stele a vechilor stăpîni, un circ rătăcit și apoi dispărut, un șir de minuni cu aer de farsă, o iubire fără speranță și un șir de omoruri își găsesc loc în cea mai frumoasă cascadă literară a ultimilor ani.
Copilul, așa cum fac copiii, își învelește eroii în armura basmului și încearcă să-i ferească de adevăr, dar ei se izbesc de ororile unei lumi ajunse din urmă de istorie și căsăpită fără milă.
Tehomir e o carte miniaturală, gîndită și sculptată ca un diamant. E un fel de roman-haiku, o proză fulgerătoare și, în același timp, nesfîrșită, o povestire adunată într-o lacrimă. E o scriere care te umple de nerăbdare și emoție, care te face să rîzi și să verifici mereu, îngrijorat, cîte din cele cincizeci de pagini ale ei ți-au mai rămas.
În rolul autorului joacă Horațiu Mălăele, un artist pe care teatrul, în mod nedrept și abuziv, l-a înșfăcat de cîteva decenii. Artistul Mălăele s-a gîrbovit sub povara pieselor, a regiei și a decorurilor, a sălilor arhipline, și a uitat că, în ciuda marelui talent dramatic, n-a fost menit acestui gen de artă. Cămăiestria lui de bază e creația și nu interpretarea, fantezia și nu repetiția, ideea și nu conformismul.
De cel puțin douăzeci de ani e cel mai popular actor și regizor dramatic de la noi. Piesele lui țin sălile blocate, iar lumea dă buzna, neobosită, să-i culeagă de pe buze un accent, o aluzie, o replică inimitabilă. Dar ăsta, de bună seamă, a fost talentul lui cel mai mic.
Mălăele a fost toată viața, poate fără s-o știe, un scriitorpursînge. Un artist care și-a neglijat vîna principală, care a ales greșit din mulțimea talentelor sale – unde poate fi adăugată și plastica –și care s-alăsat ademenit de gloria ușoară a aplauzelor.
Tehomir e o lucrare care arată destul. Mălăele nu mai trebuie să scrie nimic. A demonstrat, precum celebrul pictor flamand, că a fost acolo. A atins toate coardele din care vibrează literatura, chiar dacă a făcut-o doar pentru o secundă. La urma urmei, o simfonie nu ține neapărat mult.
Ceea ce îi scoate pe maeștri în fața cîrdului e inteligența artistică, abilitatea de a construi armonia și contrastul, de a pune laolaltă umorul și lacrimile. La Mălăele, inteligența artistică e prima natură. Actoria lui schimbă pentru totdeauna personajele. Filmele lui au secvențe care uneori distrug întregul, dar fascinează iremediabil. Grafica lui are simplitatea curgătoare a talentului înnăscut. Mălăeleinspiră arta pe nas, o expiră pe gură, o privește prin ochelarii lui rotunzi, iar ceea ce vede prin ei merită toată invidia.
Cu toate astea, n-a avut destulă imaginație cînd a fost vorba să-și aprecieze scrisul. S-a irosit în teatru și film, a trudit în folosul unei glorii mai prejos de arta lui și nu-i exclus ca posteritatea să-l rețină,mai ales, pentru o carte de cincizeci de pagini, capodopera Tehomir.
Horațiu Mălăele, Tehomir, Editura ALL, 2020
