Cred că va trebui ca Iocan să apară mai des decît ne-am propus atunci cînd am înființat revista. Cînd am făcut selecția textelor pentru numărul 2, îmi aduc aminte că am citit o sumedenie de povestiri eșuate, încît le-am ales aproape cu penseta pe cele acătării din mulțimea de „asta nu!” cu care le marcam pe cele care mi se păreau nepublicabile.
Nu sînt un vînător obstinat de capodopere, deși, ori de cîte ori încep să citesc o povestire, asta am în cătarea lecturii. Însă cred că știu să deosebesc o proză care se ține pe picioare de una care nu se ridică nici pînă la genunchiul broaștei. Or, cînd ai de-a face cu o mulțime de povestiri slabe-moarte, îți cam vine să-ți iei cîmpii. Dar cînd te întîlnești și cu una cu adevărat bună, nu de tip „treacă de la mine”, te simți fericit ca un căutător de aur care dă lovitura.
Cînd am citit povestirile dintre care urma să le aleg pe cele care apar în acest număr din Iocan, m-am simțit pentru prima oară într-o fericită încurcătură. Textele bune erau mai multe decît cele peste care nu știam cum să trec mai repede. Iar cînd am primit și de la Florin Iaru povestiri excelente care nu încăpuseră în numărul său din Iocan, am fost încîntat. Asta înseamnă că Iocan a început să facă școală și că cei care ne trimit texte nu mai încearcă marea cu degetul, ci știu că au intrat într-o competiție în care trebuie să participe cu ceea ce au mai bun. Sau să scrie de la bine în sus, pentru a se vedea publicați în Iocan.
Pentru cine nu știe, această revistă n-a fost moșită de Uniunea Scriitorilor, ci de cîteva persoane care au vrut să facă altceva decît revistele tradiționale, dar fără să intre în conflict cu ele. Acel altceva nu era o nouă revistă care încerca să-și găsească polemic loc printre celelalte. Era, e o publicație care la noi n-avea echivalent. Că imediat după ce a apărut Iocan a fost înființată și o revistă de proză a Uniunii Scriitorilor, asta nu mai e treaba noastră. Totuși, nu înțeleg de ce Iocan a fost atacată de o revistă cu pretenții a Uniunii Scriitorilor, ca și cum noi am vrea să spargem lumea literară. E cumva Iocan o revistă de polemici? Nu e! E Iocan o revistă care încearcă să elimine de pe piața autohtonă alte reviste? Nici atît. Dimpotrivă! Alții încearcă să ne scoată pe noi de pe piață, copiindu-ne proiectul și încercînd să ne dea peste nas cu copiuța lor. Cum însă noi credem în concurență, nu în monopol, faptul că revista noastră îi stîrnește și pe alții să folosească rețeta pe care am brevetat-o în România ne binedispune. Cît despre atacurile la Iocan, acestea n-au nici o legătură cu revista, ci sînt doar niște biete încercări de a-i discredita pe doi dintre fondatorii ei, pe Florin Iaru și pe subsemnatul, din motive care n-au nici o legătură cu revista independentă Iocan.
Ni se poate eventual reproșa că nu vrem ca Iocan să fie o revistă în care se publică pe pile și pe hatîruri, ca în altele. Sau că nu vrem ca Iocan să fie o revistă de grup și nici chiar de grupare, ceea ce noi credem că e un merit, spre deosebire de cei care văd în asta o erezie. E drept că avem și noi o politică, aceea a porților deschise pentru toată lumea, consacrați și debutanți, cu o singură condiție, să scrie bine. Le las celor care ne atacă satisfacția de a ne-o fi tras în reviste literare care poate că ar fi trebuit să-i întrebe, înainte de a le publica textele, de ce, în locul unor cinstite atacuri la persoană, o dau pe învăluite în atacuri la Iocan. Recunosc însă că dacă aceste atacuri ar fi avut efect n-aș fi fost atît de calm. Dar cum n-au, ba chiar, din cîte îmi dau seama, de cînd Iocan a devenit un caz, ni se trimit la redacție mai multe texte ca înainte, nu pot decît să le mulțumesc celor care ne atacă. Mai încercați, băieți! Mai încercați. În rest, să ne întîlnim sănătoși la următoarele numere ale revistei.
