Din ce am aflat, întrebînd în stînga și în dreapta, manelele sînt aici de cînd s-a transformat prima rocă, sub valurile mării, în nisip. Așa zic mai toți cei pe care-i întreb. Eu știu însă că nu-i chiar așa. Căci ultima dată cînd am fost în Costinești, prin ’94 sau ’95, era în vogă Anca Țurcașiu, care tocmai jucase un rol de “bunăciune” în A doua cădere a Constantinopolului. Ceea ce-i sigur, însă, e că, odată slobozite pe litoral, manelele au înghițit și transformat tot. Spre exemplu, undeva lîngă debarcader, chiar după primul podeț pe drumul ce duce spre obelisc, un spațiu a fost achiziționat de către un italian. Un investitor italian, cum ar veni. Iar omul plănuise să dea puțină savoare locului, să facă ceva frumos, cît de cît, să placă la lume, vorba aia.
Ristorante, dom’le, cucina vera! Adică bere, vodcă, manele și pizza hawaiană. Mă rog, să nu mă înțelegeți greșit, că localul are și puțin parfum italian. Asta dacă ai norocul să dai peste solistul cu față de mafiot, în care toți cocalarii aruncă cu bancnote de zece lei. Sau cu sute, cum zice chiar el, că dedicațiile au rămas în lei vechi. Iar cînd mai bagă vreun fraier una de juma’ de milion, urlă mafioso-manelistul în microfon de parcă a dat România golul de 2 la 1 în meciul cu Albania. Partea proastă e că nu poţi să ai noroc și să nu dai peste el acolo, căci în fiecare seară mușcă din microfon. Așa că ti aspetto a Costinești, frățică!
