Înainte de 1989, la cantina scriitorilor din Casa Monteoru își lua masa de seară un domn în vîrstă, totdeauna îmbrăcat în costum și totdeauna cu papion la gît. Era Nicolae Carandino, criticul de teatru. Îi plăcea să aibă companie la masă și nu se lăsa rugat mult să spună povești din tinerețea lui de gazetar. Avea un umor special, cînd negru, cînd sec, după cum i-o cerea întîmplarea la care se întorcea. Umorul sec îl folosea cînd evoca actori și, mai ales, actrițe, cu luptele lor pentru roluri, complicate la actrițe și de conflictele la care ajungeau pentru a intra în grațiile unor protectori bogați și darnici.
Trecea la umor negru cînd povestea ce pățise în pușcărie și cum ajunsese acolo. După război, amicul lui, Zaharia Stancu, îi spune să lase dracului convingerile și să treacă de partea comuniștilor, fiindcă partida era pierdută. Și lui Carandino îi puțea situația, însă, brăilean curajos, îi zice lui Stancu: „Drăguț din partea ta, dar ar fi plictisitor să fim toți de aceeași parte!“. Și a preluat direcția Dreptății, foaia țărăniștilor. Știa ce riscă. A fost arestat în ’47, în lotul penețiștilor. A stat nouă ani în pușcărie. Cînd s-a mai dezghețat atmosfera, l-a invitat Stancu la biroul lui de președinte al Uniunii Scriitorilor. Îi scosese numele de la index și, ca și cum ar fi continuat mai discret o discuție începută cu o zi înainte, i-a spus: „Nu era, Nae, mai bine dacă… știi tu…?“. Existaseră anumite inconveniente, a acceptat Carandino, dar împărțise spațiul și cu unii care trecuseră de partea cealaltă. El măcar știa de ce ajunsese pe unde fusese.
