Pe vremea „Cîntării României” se țineau prin țară diverse festivaluri-concurs locale, cele mai multe de poezie. Concurenții erau fie poeți ai județului, care din felurite motive nu debutaseră în volum pînă la o vîrstă respectabilă, fie tineri autori care aveau nevoie la CV-ul lor literar de participări la asemenea concursuri ca să le crească șansele de a fi publicați în vreo antologie lirică. Căci, de pe la începutul anilor ’80, trebuia ca tinerii scriitori să publice mai întîi într-o antologie, dacă voiau să le apară și cărți numai pe numele lor. Tot de pe atunci nu se mai făceau primiri în Uniunea Scriitorilor: partidul observase că, după ce intrau în Uniune, scriitorii se obrăzniceau și exprimau opinii „neprincipiale” sau de-a dreptul „tendențioase” la adresa PCR și a secretarului său general. Or, pentru a scăpa de scriitorii cu gura mare, Partidul avea o metodă care dădea rezultate. Tinerii autori vocali erau dați afară de la serviciu, apoi erau chemați la Miliție, unde erau acuzați de „parazitism”. Pe vremea aceea, o asemenea acuzație te putea duce în pușcărie pentru cîteva luni, care puteau fi apoi augmentate, sub diverse motive, fără să ți se aducă nici o acuzație politică. Așa că miza acestor festivaluri locale de poezie era mult mai mare decît ar fi părut la prima vedere.
Îmi plăcea să merg prin țară și, cum eram cel mai tînăr angajat al României literare, aproape toate invitațiile la aceste festivaluri ajungeau la mine. Așa am ajuns o dată la Sighet, ca membru al juriului. Prin 1988. Laurențiu Ulici, care era președintele juriului, mi-a propus să mergem împreună, cu mașina lui. Nu-mi prea venea, știindu-l cum își conducea Skoda. Cum-necum, i se strică ceva la mașină și ne-am dus cu un tren de noapte, în vagonul de dormit. Am ajuns dimineața, pe la ora 6. În gară ne așteptau niște tipi, să ne ducă la hotel. Laurențiu s-ar fi descurcat, mai fusese acolo. Pe la prînz am fost invitați „să jurizăm”. Adică, mai întîi, să citim manuscrisele, care n-aveau decît cîte un motto ca semn de recunoaștere. Cele mai multe erau mediocre. Unul însă mi se părea extraordinar. Era de premiul cel mare. Ca un cal pursînge printre harnici cai de căruță. Mai greu mi-a fost cu celelalte premii, dintre care unele erau pentru mîngîierea competitorilor locali. Cînd ne-am întors la hotel am făcut un prim schimb de impresii cu Laurențiu. Ca să respectăm regulile, nu ne-am spus care era motto-ul manuscrisului pe care-l voiam cîștigător al marelui premiu. Mai erau cîțiva jurați, scriitori din țară, care de asemenea n-au deschis gura în această privință. Totuși, Laurențiu mi-a spus că el avea un cîștigător detașat. La care și eu i-am spus același lucru. A doua zi, ne-am întrunit să votăm premiile. A fost prima oară cînd pentru premiul cel mare n-a fost nevoie de mai multe tururi de scrutin. Cîștigătorul era un anume poet Cristian Popescu, din București, votat în unanimitate.
Era acel genial Cristian Popescu care l-a făcut mai tîrziu, după revoluție pe alt Cristian Popescu, jurnalist și scriitor, orgolios altminteri, să-și adauge o inițială la semnătură, pentru a se deosebi de poetul cu acest nume. Cristian Popescu al poetului a devenit C.T. Popescu al jurnalistului.
Nu prea ai inteles ce e cu acel T. Vine de la Tenis. Cinema, Tenis, Poezie. Ai prins-o?