Frate, avem o problemă cu Arena Naţională. E ca un mall civilizat (ca afară!), unde vine lumea, se frăsuie pînă la ora închiderii, admiră amenajările, da’ nu cumpără mai nimic. Că nici nu prea are ce. Marfa etalată în vitrina Naţionalei promite multe şi oferă puţine satisfacţii consumatorului cît de cît pretenţios.
La modul ăsta, fostul „23 August“ se poate consacra ca un spaţiu ideal de recreere pentru categoriile discriminate – bătrîni, femei, copii şi militari în termen, eventual, dacă se reintroduce serviciul militar obligatoriu. Publicul spectator (şi mai puţin plătitor) va găsi aici prilejul de a pierde plăcut vreo două ceasuri, într-o ambianţă OK, indiferent de rezultatul de pe teren. Zău, regretăm pe undeva vremurile cînd stadionul se umplea cu fomişti care răcneau măscări cît îi ţineau bojocii, iar echipa se califica la turneele finale, chiar dacă în condiţii mai precare…
Gîndul ăsta ne veni deunăzi, după meciul cu Belarus, ultimul pe teren propriu în această campanie. Ne-a plăcut că reîncepem să mai plimbăm şi noi beşica, fie şi în faţa unui adversar – să recunoaştem – de mîna a doua spre urna a patra valorică. Şi revenirea lui Mutu a fost – iarăşi recunoaştem – o chestie pozitivă. Mai departe, însă, nu-ş’ ce să mai zicem. Rămînem şi noi ca băieţii lui Piţi – confuzi. E greu, practic imposibil, să te pui în pielea celui supranumit Satana. Oare cum va aborda preliminariile pentru mondiale? Cu tinere speranţe pe la 30 de ani, gen Mutu, Marica, Raţ, Sînmărtean, Costin Lazăr (de nădejde, între noi fie vorba)? Sau va construi, ca la meciul cu Belarus, pe scheletul unor foşti şi inactuali dinamovişti, ca Tamaş, Moţi (ce catastrofă!), Ad. Cristea (altă panaramă!), Torje şi, iarăşi, Mutu & Marica? Greu de zis: atîta vreme cît Satana e nelămurit, doar Dumnezeu mai ştie.
Viitorul echipei naţionale de seniori rămîne incert. Dar, ca să revenim, soarta Arenei Naţionale va fi asigurată, încă o vreme. Se poate baza pe echipele de copii, mămici şi pensionari.
