Dacă și-a închipuit cineva că scriitorul Marius Chivu a lăsat Bucureștiul pentru Slătioara ca să se pustnicească s-a înșelat. Marius a făcut acolo o tabără de vară pentru scriitorii debutanți al cărei prim rezultat e antologia de proză scurtă KIWI 2. Și tot de acolo are grijă mai departe de soarta prozei scurte în România.
Cristian Teodorescu: Cînd ai început să speri că proza scurtă de la noi își va (re)găsi cititori?
Marius Chivu: Aș începe cu un mic ocol. Cînd scriam Sfîrșit de sezon mi se spunea: „De ce nu scrii direct roman? N-o să vinzi cine știe ce“. Iată că două tiraje mai tîrziu, trei nominalizări la premii și o adaptare pentru teatru, anul acesta a apărut și ediția a doua, adăugită. „O nouă revistă literară? Și de proză scurtă?“ Iată că Iocan, în primii patru ani, a publicat peste 100 de scriitori, dintre care jumătate aflați la debut, și a dat și niște premii în bani. „O antologie anuală în mare parte cu debutanți? Hai s-o vedem și pe-asta.“ KIWI. Sosiri/Plecări (2021) a avut nevoie de un supliment de tiraj, iar KIWI. Granițe (2022) a fost cea mai vîndută carte de ficțiune românească la tîrgul de carte din București de astă-vară. Acum, ca să răspund la întrebare: niciodată, nici ca scriitor, nici ca editor, nu mi-am pus problema cititorilor, ci a calității prozelor. Voi publica și voi scrie proză scurtă și de-ar fi s-o citesc doar pisicii mele.
C.T.: Cel mai adesea proza scurtă are nevoie de un cititor special, dispus să colaboreze cu autorul pentru a ajunge la întregul povestirii. Să fi prins cititorul român gust pentru asta?
M.C.: „Cititorul român“ este o noțiune destul de abstractă. Iar cititul, mai ales de poezie și de proză scurtă, nu e atît o chestiune de gust, cît mai ales de pricepere. Pentru colaborarea de care spui e nevoie de experiență și imaginație, dar și de intuiție și răbdare. Unii cititori continuă să spună ba că nu se întîmplă nimic într-o anume povestire, ba că nu duce nicăieri sau că n-are final, iar dacă le place, spun despre ea că e „cinematografică“ – cel mai leșinat adjectiv aplicat literaturii, care nu datorează absolut nimic artei cinematografice, lucrurile stînd fix invers. Faptul că un cititor vizualizează decorul sau „mișcările“ din povestire este efectul scrisului limpede, exact, bun, nu al vreunui truc împrumutat din arta cineaștilor. Pasaje întregi din Iliada sau din Război și pace (roman apărut cu două decenii înaintea primei secvențe filmate din istorie) sînt „cinematografice“.
Din ce mi-am dat seama pînă acum, la noi receptarea prozei scurte pendulează între extreme: ori cititori submediocri, ori foarte buni. Iar asta se întîmplă și la nivelul criticii: încă mai există recenzenți care cred că atelierele de creative writing îi fac pe tinerii scriitori să scrie, chipurile, la fel, prejudecată care denotă superficialitatea cu care citesc. Însă se întîmplă ceva interesant: anul trecut, editurile românești au tradus împreună un total de cinci cărți de povestiri (autori de proză scurtă venerați în Occident, precum Cynthia Ozick, Loorie Moore, Amy Hempel, David Means, Helen Garner ori William T. Vollmann, sînt complet necunoscuți la noi), dar această penurie se întîmpla în timp ce autori de proză scurtă ca Simona Goșu, Ion Pleșa, Lavinica Mitu, Remus Boldea, Anca Vieru sau Horia Sibișteanu, ca să nu-i numesc decît pe cei trecuți pe la cursurile mele și ale lui Florin Iaru, erau subiect de conversație în social media, făceau vînzări, luau premii, erau reeditați, lucrau la a doua carte.
Lucrurile sînt amestecate, nu poți avea o imagine limpede a statutului prozei scurte la noi: De ce iubim femeile, o carte de proză scurtă, este cea mai bine vîndută (și piratată) carte de ficțiune literară românească din ultimii 30 de ani, dar editurile încă trec „roman“ pe coperta unor volume de povestiri dacă există cea mai mică legătură între proze. Autori și autoare prin excelență de proză scurtă – Lucia Berlin, Lydia Davis, Alice Munro, Raymond Carver, Răzvan Petrescu, Radu Cosașu și Adriana Bittel – sînt iubiți, citiți, au statut de autori cult; însă fiecare debutant/ă cu proză scurtă este întrebat/ă cînd va scrie roman, iar volumele lor de povestiri extrem de rar se întîmplă să ia premii în fața romanelor.
C.T.: Mă întreabă cunoscuții de ce-ai plecat de la Iocan.
M.C.: Am explicat în prefața primei ediții din KIWI: îmi doream să am răgazul ca, vreme de cîteva luni, să pot lucra cu autorii pe texte sau idei propuse, nu să public, ca editor, doar ce primeam pe e-mail. Am intuit că formula unei astfel de antologii anuale va fi mult mai provocatoare și îmi va aduce mai multe satisfacții. Țin și cred foarte mult în relația apropiată a editorului cu autorul. Dacă-ți amintești filmul Jerry Maguire, acolo Tom Cruise interpretează un agent sportiv, dezamăgit de lipsa de suflet a meseriei, care rămîne cu un singur jucător de fotbal american căruia să i se dedice, ieșind din formula unui business cu sportivi reprezentați la grămadă și doar pe hîrtie. Mi-am dorit o astfel de relație apropiată cu scriitorii aflați la început de drum în care cred și care să creadă în mine. Iar acum, datorită taberelor de vară pe care le organizez la Slătioara, apucăm să petrecem timp împreună, să discutăm mult despre literatură, ajungem să ne cîștigăm încrederea și să ne îmbunătățim reciproc scrisul. Revenind la întrebare, formula de colaborare cu scriitori pe care nu-i cunoșteam, în vederea publicării în revistă, mi s-a părut dintr-odată distantă și efemeră. Altfel, țin mult la Iocan, doar eu am botezat-o, și mi-aș dori să reapară cît mai curînd. Poate chiar să public în ea.
C.T.: În KIWI 2, supratema antologiei este granița. În Cuvîntul înainte spui că asta are legătură și cu războiul din Ucraina. Te-ai bizuit pe viteza de reacție a scriitorilor antologați?
M.C.: În Cuvîntul înainte explic și faptul că tema fiecărei ediții este aleasă abia după ce sumarul este complet. KIWI nu este o antologie la temă, fiecare autor scrie absolut ce vrea, iar eu aleg ulterior o temă convențional-simbolică pentru a da identitate fiecărei ediții, inclusiv din rațiuni comerciale (să poată fi găsite și diferențiate în librăriile fizice și online). Și Iulian Popa (a cărui proză se cheamă „Odesa“), și Ana Alexandrescu (a cărei povestire se întîmplă la Odesa) și-au scris textele înainte ca eu să aleg tema „Granițe“ și pictura în galben-albastru pentru copertă. Restul povestirilor nu au absolut nici o legătură cu războiul sau cu Ucraina, dar fiecare abordează o anumită formă de graniță, de trecere sau încălcare a ei. De altfel, nu-mi plac foarte mult antologiile pentru care scriitorii sînt invitați să scrie pe o temă anume. Am participat și eu de cîteva ori la astfel de volume colective și de fiecare dată am fost dezamăgit de cuprinsul final: nu tuturor scriitorilor invitați le iese și textele sînt mult prea inegale ca valoare.
C.T.: În KIWI 2022 ai antologat și autori străini. De ce?
M.C.: Pe de o parte, pentru că nu am găsit „seniori“ români care să vrea să scrie proză scurtă la cerere. Adriana Bittel și Răzvan Petrescu au fost singurii tentați de propunerea mea, toți ceilalți invitați special de mine să se alăture debutanților m-au refuzat, dintr-un motiv sau altul. Pe de altă parte, de ce nu? E o mare șansă pentru debutanții români să apară în aceeași antologie cu autori premiați cu Pulitzer și Booker (am dat un mic indiciu despre cine va apărea în KIWI anul viitor :).
C.T.: La ce e bună literatura în vreme de război?
M.C.: Pentru că e o formă de rezistență, pentru că e martoră, memorie și mărturie, pentru că alină și vindecă, pentru că face parte din viață… Și pentru că toate războaiele, mai devreme sau mai tîrziu, se termină, iar amintirea lor rămîne, peste secole, doar în literatură.
C.T.: Ți-i poți imagina pe rușii de pe front citind literatură în orele de acalmie?
M.C.: După ce o parte dintre soldații ruși violatori și torționari din Bucha au fost identificați, s-a descoperit că, la casele lor, unii dintre ei erau tați de fetițe și aveau preocupări artistice, unul era chiar dansator semiprofesionist. Dacă un soldat dansator, tată de fetițe, poate viola, mă tem că, la fel de impasibil, poate să și citească o carte de poezie în tranșee.
KIWI 2 va fi urmata de KWI 3? Doamne fere’?