Sâmbătă, pe la ora 15, încercam să traversez Calea Victoriei, în drum spre metrou. Tema zilei era marșul copiilor, iar lumea începuse să se scurgă înspre piață, trasă de mână de copii. Totuși, era o manifestație cu porțile deschise tuturor, chiar și celor neposesori de copii. Era la liber.
Un domn își confecționase, dintr-o pernă, o căciulă și niște fulare, un fel de marionetă sub formă de copil, pe care o ducea în cârcă. Altul, mai puțin inventiv, pusese o bonetă de infant, à la Tonitza, pe capul câinelui său, iar în piept purta un afiș pe care scria „Ăsta e copilul meu.” Lăudabil: în definitiv, dacă ții morțiș să lupți cu ordonanța, nu poți aștepta nouă luni până e gata copilul, așa că vii și tu cu ce-ai prin casă.
Aparent insensibilă la mesajul anticorupție, o tipă, parcată, parcă antiprotest, de-a curmezișul pe Calea Victoriei, se căznea să-și scoată mașina din mulțime. Nu prea părea că nimerește viteza, că o vedeam cum dispera la volan, panicată. Tipa era cam bunoacă, sincer să fiu. Pe la vreo 40 de ani, așa, probabil multinaționalistă, probabil mergătoare la sală și probabil cu locuință către Băneasa. Probabil de dreapta. Doar că, repet, nu nimerea viteza. Și cum tot încerca ea să găsească a-ntâia, se aude un strigăt din spatele mașinii ei:
– Hai, fă, babo, marș d-aici mai repede!
Corect. Ce să-i fac, cine a pus-o să oprească pe stânga? Mai ales într-o mașină roșie… Prea multe coincidențe.
