Fript după femei, bani şi onoruri, Mateiu Caragiale a tot tras nădejde într-o căsătorie avantajoasă care să-l scoată din perpetua lui strîmtorare. Tînăr, alerga prin Bucureşti, şi după domnişoare cu rang şi zestre, şi după cocote.
Cele dintîi îl refuzau, ca pe un coate-goale ce era. Cocotele îl scuturau de gologani, apoi îi dădeau papucii. Mateiu îşi băgase în cap că e de spiţă nobilă şi nu ieşea pe stradă decît încliftat (cu papion, adicătelea) şi cu haine boieroase, să producă impresie favorabilă damelor. Se ducea la şosea în trăsuri muscăleşti şi dacă-i picau ochii pe vreuna îi trimitea trandafiri prin vreun bogomil, scriindu-i după aceea prietenului său Boicescu, heraldistul, că n-a frisonat-o. N-avea cîrlig decît la femei trecute. pe care le tapa de bani fără jenă, în compensaţie că-şi sacrifica tinereţea în paturile lor. În cele din urmă soarta i-o scoate în cale pe Marica Sion, care avea ea o moşie la Fundulea, dar şi vreo 20 de ani mai mult decît el. Arborează Mateiu la Fundulea steagul închipuitei sale nobleţi şi aşteptînd să rămîie văduv cu situaţie, îl loveşte apoplexia la 51 de ani, de o îndoliază pe bătrîna Sion, care era pregătită sufleteşte ca el să-i facă cele cuvenite.
