Pînă în 1990 nu vedeai prin București reportofoane mici cu casete și fără microfon de-l țineai în mînă. În schimb, se auzise de ele și se spunea că intraseră în dotarea băieților de la Securitate, ca să nu mai scrie din memorie ce auzeau prin misiile lor. O sculă din astea văzusem la un tip tînăr, îmbrăcat într-un costum cenușiu, care se învîrtea pe lîngă o lungă coadă la pui de la Orizont. Ăla își ținea reportofonul în buzunarul de la piept al hainei. Buzunarul dinăuntru, nu cel pentru batistă. Ca să fie sigur că prinde tot ce ziceau cei ce așteptau de cu noaptea venirea puilor, tînărul securist, care avea ochi căprui, nu albaștri, își descheiase nasturele de la haină. Reportofonul i se mai vedea din buzunar, era negru și nu semăna cu un portofel bucșit de bani.
Tot pe-atunci, într-o seară, la Cenaclul „Junimea” apare unul care venea de cîteva săptămîni la ședințele noastre și ne spunea că e student la fără frecvență. Flăcăul zicea că vrea să-și facă lucrarea de diplomă despre literatura optzeciștilor, plus că scria și el proză, dar încă nu îndrăznea să citească. Și pune el un reportofon din astea, mic și negru, pe masa lungă la care se așezau primii veniți. Profesorul Crohmălniceanu îl întreabă la ce-i folosea instrumentul. Tipul, vioi: „Pentru lucrarea de dimplomă!”. Croh, cu rigoarea lui de inginer trecut la literatură: „Vrei să spui că o să-ți faci lucrarea din citate de la discuțiile noastre?”. Tipul, silitor: „Nu, dom’ profesor, dar nu vreau să pierd ce se zice aici, că mă inspiră!”. „Pe noi nu ne inspiră ce vrei să faci dumneata! Mai folosiți-vă și memoria!”, îl sfătuiește Croh, iritat.
