E gazetar și prozator. Romancier. Scrie la persoana întîi, fără trucuri, adică Mihai Buzea despre ce i se întîmplă lui Mihai Buzea și altora. Acum mai mulți ani s-a dus, de probă, arborist amator la Londra și s-a tot dus acolo, an de an, pînă s-a mutat în Belgia, tot ca arborist. Nu și-a uitat bruma de rădăcini britanice. Și e de părere că adevăratul sport național al briților e autotămîierea.
Cristian Teodorescu: Ce face copacul britanic după Brexit, că văd că s-a ajuns la un acord cu UE?
Mihai Buzea: Păi, eu de unde să știu ce mai face, că ultima oară am avut onoarea în 2016?… Din cîte-mi amintesc, copacul britanic e de părere că-i singurul copac de pe lume. Sau, mă rog, că e singurul care contează; or mai fi ceva copaci și pe continent, dar aceia nu-s chiar copaci-copaci, sînt mai mult, așa… copăcei, tufișuri. Boscheți!
C.T.: Dar cetățeanul britanic care a votat pentru Brexit cum se simte?
M.B.: Bine zis „cetățeanul“. Că eu am păstrat legătura c-un unic Brexiter, un fost coleg de la muncă, unul Michael, zis Doubleday: ne mai certăm pe Facebook, ca băieții. Fierbe de nerăbdare să vadă afacerea finalizată și cum patria lui („this country“), odată dezrobită, se va înălța pe noi și noi culmi de progres și civilizație. Eu ce să mai spun? Să-i ajute Dumnezeu.
C.T.: Românul care stă cu viză de flotant în Marea Britanie ce zice?
M.B.: Aici m-ai prins. N-am cunoscut pe nimeni cu viză de-asta: oamenii erau fie perfect ilegali, ca mine, fie perfect legali, ca șeful meu direct de la firma de arboristică. Un băiat de prin Buzău, mare pișicher, acum a plecat de la patron, și-a făcut firma lui, îi merge bine… pe el ar trebui să-l întreb cum e cu românii cu viză de flotant, dar uite că zilele astea nu-mi răspunde la telefon. Sper să nu se fi certat iar cu nevastă-sa, că are casă grea, sau să nu fi pățit ceva la muncă… se-ntîmplă des în meseria noastră.
C.T.: Brexit-Brexit, dar n-am văzut să se întoarcă românii în valuri din Albion de teamă că se împute treaba acolo. Fatalism mioritic?
M.B.: N-aș zice. Nu știu sigur, dar nu cred: oamenii n-au la ce se întoarce, ăsta-i adevărul. Te uiți la România dinspre Timișoara, Brașov, Iași, București sau Cluj și vezi o țară care merge foarte bine – chiar merge, nu e banc, merge mai bine decît toți vecinii ei –, dar cînd te uiți la România dintr-un sat mîncat de sărăcie lucie, vezi cu totul altceva. Vezi o țară care moare. Tu ce faci? Mori odată cu ea? Da, e și asta o variantă; sau pleci, fugi, te duci la mai-binele britanic, unde muncești de-ți sar capacele, dar ești viu… te simți viu, nu știu exact cum să mă exprim.
C.T.: De ce te-ai mutat în Belgia, nu-ți mai pria aerul Londrei?
M.B.: Asta cu Belgia e-ncurcată, e răsucită rău. Belgia există în măsura în care există limba belgiană, adică mai greuț, așa: există însă Flandra, Valonia și Bruxelles-ul, care la rîndul lui se crede o țară în sine, împărțită-n țărișoare care clocotesc de mîndrie patriotică – de pildă, Primăria cartierului nostru ne dă ghes să ne simțim jettoazi, nu bruxellezi. Iar de „belgieni“ nici pomeneală! Dacă locuiești în Jette, ești jettoaz și punctum. Mă rog, jettoise, ca să nu se supere nimeni.
C.T.: Cu pandemia asta văd cît de asemănători sîntem la rele noi și supușii reginei, ne bulucim, ne demascăm, facem chefuri la secret – la noi le mai strică Poliția, doar că britanicii au pus și de un frate insular al COVID-ului. Se mîndresc cu contribuția asta?
M.B.: Da. Clar. Briții se mîndresc cu absolut orice, sînt niște români perfect întorși pe dos: așa cum la noi sportul național este autoderiziunea, la ei este autotămîierea. COVID? COVID de pe continent?! Puah! Slab, slab de tot, slăbuț: păi, ce COVID avem noi aici, măi juniorilor… ăsta COVID serios! Îl bate pe COVIDU’ vostru de-i sună apa-n cap! Noi demult v-am spus că jucați la „pitici“, da’ n-ai cu cine, bă, n-ai cu cine…
C.T.: Scoțienii spun din nou că vor independență. Și acum sînt mai mulți. Englezii ce părere au?
M.B.: Greu de crezut, dar englezii sînt oameni și ei, adică n-au o singură părere; cîți englezi, atîtea păreri. Din ce mai vorbeau colegii prin yard (așa îi spuneam sediului firmei, yard) am dibuit – dar așa, extrem de aproximativ – cam două păreri, mari și late: „Ducă-se“ era prima părere despre independența Scoției, și „Imposibil“ era a doua. E mult mai interesant, însă, ce spun despre independență scoțienii care nu vor independența! Deocamdată vocea lor nu se aude, părerea lor nu face titluri în presă, dar eu am auzit-o: și ei sînt mulți, Cristi, și ei sînt mulți! Iar interesant: nu sînt numai scoțienii, sînt și irlandezii, și mancșii, și galezii (mă rog, galezii nu vorbesc serios despre independență, se bagă aiurea-n seamă). Habar n-am ce-o să fie și cum o să fie, ispita-i mare să fac pe profetul, dar mă abțin, c-așa se face omul de rîs, cînd se-ntinde mai mult decît îi este plapuma. Pentru un singur lucru aș pune mîna-n foc: Irlanda de Nord, Wales, Man și Scoția vor urma drumuri diferite. Acum sînt briți cu toții, dar fiecare în felul său. Dacă vor alege să nu mai fie briți, fiecare va alege altfel – deși, din păcate, nu știu cum anume, ca să pot juca la pariuri. Ce? Arboriștii n-au nevoie de bani?!
C.T.: Ce-ți spun acum aceste trei cuvinte „Drujba lui Dumnezeu“?
M.B.: Aceste trei cuvinte îmi spun trei lucruri: unu, că gluma cu ungurii care taie pădurile scumpei noastre țărișoare a prins mult mai adînc decît credeam; doi, că imaginea arboristului este profund viciată de tăierile ilegale din munți – am fost acum trei ani în Lotrului, am văzut cu ochii mei catastrofa, nu vorbesc din auzite – care au aruncat o întreagă categorie profesională la Colțul Rușinii („Nemernicilor, criminalilor de copaci!“), unde nu avem ce căuta, dar unde am ajuns totuși, sîntem conștienți de asta; trei, că orice învăț are și dezvăț. Deja există o asociație de arboristică, oamenii de-acolo încearcă să schimbe percepția publicului și vor reuși, în timp. Pentru că, da, e nevoie de timp. Lucrurile nu se fac de azi pe mîine.
C.T.: Cînd ai timp să scrii cînd ai atîtea pe cap?
M.B.: „E totdeauna timp și pentru dragoste.“ N-ai scris-o tu, a scris-o James Clavell în Shogun (ce carte, domnule, ce fenomen de masă! Anii ’90, îți mai aduci aminte?), dar puteai s-o scrii și tu la fel de bine, că e frumoasă și adevărată. Am, n-am, îmi fac timp și pentru scris. Altfel mă usuc. Lîngă blocul din Jette unde stau acum e-o pădurice – fiică-mea a botezat-o „Pădurea Vrăjitoarei Mici“ și mare dreptate a avut, că pe cît e de mică păduricea, pe atît e de plină de minuni, și nu glumesc: odată chiar ne-am întîlnit cu Vrăjitoarea Mică, dar fiică-mea nu s-a speriat de ea, că era tînără și frumoasă, i-a zîmbit și i-a spus „Bonjour“, iar fetița i-a răspuns „Bonjour“, da’ nu asta voiam să spun, ci cu totul altceva. În pădurice e un stejar năpădit de iederă. Fetița l-a botezat „Stejarul care nu mai poate să respire“ și mereu mă roagă să venim odată cu drujba ca să tăiem iedera cea rea, eu îi spun da-da, bine-bine, dar de tăiat n-o tai, că mi-e frică de amendă ca de dracul (ce, e pădurea mea, să intru cu drujba-n ea?!). Ei bine, Cristi, ca stejarul ăla sînt și eu cînd nu scriu. Mă sufoc, n-am aer. Dau din mîini, beau bere, merg zeci de kilometri pe jos, dar nimic n-ajută: pînă nu izbutesc să scriu, nu-s om. Știi prea bine cum devine chestia, nu pentru tine am dat atîtea explicații, ci mai mult pentru nevastă-mea; cine știe, poate citește cîndva interviul ăsta și-ncepe să mă creadă. Mă vede mîrîit uneori și cînd eu îi explic că e de la blocaj îmi spune: „Ia mai lasă-mă cu blocajele tale, zi-mi mai bine cum o cheamă!“.
C.T.: Ce nu-ți place în România cînd te întorci acasă în vacanță?
M.B.: Hm. Greu. Eu pot să înșir toate cîte nu îmi plac, dar n-o să zică lumea că fac pe moftangiul?! Ori de cîte ori vine un românaș din străinezia începe să strîmbe din nas, de zici că l-a fătat mă-sa c-o linguriță de argint în gură… m-am săturat de ăștia ca de mere acre! Ce să zic, le pute România… atunci de ce se mai întorc Măriile-Lor, de ce nu se duc în vacanță-n altă parte?! Ce valoare are critica unui om neonest? Na, că iar mă apucă istericalele… mai bine revin la întrebare: nu-mi place că n-am metrou de la aeroport, nu-mi place traficul auto din București și nu-mi place văicăreala („Mai demult era mai bine“). Dar cui îi plac lucrurile astea? Mă rog, o exista vreun masochist pe undeva, dar eu nu-l cunosc și nici nu vreau să-l cunosc; fie la el acolo! Chiar dacă sînt destule lucruri în România care s-ar putea să nu-mi convină, mă răsucesc și zic: da, dar s-ar putea să le convină altora! Oare s-ar bucura un taximetrist dacă metroul de la Pipera s-ar „duce“ pînă la Otopeni? Poate s-ar bucura, dar poate nu. Mie nu-mi place cum se circulă cu mașina în București, dar vărului Costikă îi place: „Aici se vede cine e șofer valoare!“. Mie nu-mi place văicăreala, dar eu nu-s un comunist bătrîn, bolnav, sărac și trist care se uită zi-lumină la televizor: „Mai demult era mai bine“. Probabil că da, din punctul lui de vedere.
C.T.: Și ca să nu ne pierdem optimismul, ce-ți place?
M.B.: Prețurile la cărți și la bere, în primul rînd, că una e să lași 35 de lei în librărie și alta e să lași 19 euro! În România îmi mai place limba română, pe care, spre deosebire de limba belgiană, o vorbesc și o înțeleg destul de bine (lasă, că e loc și de mai bine!), și nici cu mîncarea nu mi-este rușine: în afară de ghiveciul de bame nu prea e ceva negustos, din cele ce se gătesc pe plitele româncelor, mai ales de sărbători. Ceea ce, alas, n-aș putea spune despre sandvișul belgian cu cartofi prăjiți…
cool.