29 decembrie
Dragă jurnalule, tocmai a trecut un an greu pentru mine. Am scris doar 425 de strofe, dintre care doar cinci-șase sunt publicabile într-un manual de limba română și nici măcar una nu se pretează pentru Bac. Și, cumva, e de înțeles. Din cauza defrișărilor masive, avem tot mai puține suprafețe de codru care să mă inspire și despre care să scriu. I-am explicat și Veronicăi Micle și m-a îndemnat să fac o vizită la IKEA, sub formă de dulap HAGENDRUP, șifonier EJESTED și birou VITTSJÖ.
Degeaba, însă. La IKEA n-am parte de liniștea din codru, doar de aglomerație și gălăgie. Nu mai spun că m-am întors de acolo cu un suport de vase de care chiar n-am nevoie, dar care mi s-a părut o investiție bună pe moment.
Mai există și varianta să scriu despre puieții plantați de Iohannis, dar mie chestiile comice nu mi-au ieșit niciodată.
1 ianuarie
Până la urmă, am petrecut Revelionul cu jivinele, într-o pădure cochetă din sectorul 3. Nu prea am avut însă chef să petrec, așa că pe la 1 am pus capul pe o buturugă acoperită de mușchi și m-am culcat lângă izvor.
Parcă nu mai are haz Revelionul de când s-au interzis petrecerile mari. Mie îmi plăcea să mă duc pe la sindrofii și să mă uit cu dispreț la zecile de oameni care dansau și care habar n-aveau ce poet mare și genial sunt eu: „Of, bieții de ei, nici nu bănuiesc nefericiții ăștia că somnoroase păsărele pe la cuiburi se adună, se ascund în rămurele, noapte bună. Dacă ar ști ei că de treci codrii de aramă de departe vezi albind și-auzi mândra glăsuire a pădurii de argint, și-ar trăi altfel viața asta trecătoare. Dar ce să știe omul de rând? El habar n-are că a fost odată ca-n povești, a fost ca niciodată, din rude mari împărătești, o prea frumoasă fată. Hmmm… Poate că ar trebui să notez undeva toate lucrurile astea“.
2 ianuarie
Azi m-a sunat Ion Creangă să-mi zică la mulți ani. A fost o surpriză plăcută, nu mai vorbisem de mult cu el.
– Bădie, dar de unde ai numărul meu de telefon? l-am întrebat.
– Ptiu, drace, nu știu alții cum sunt, dar eu, când mă gândesc la cum am făcut rost de numărul tău, și-acum îmi tresaltă inima de bucurie. Stai numai să-ți povestesc. Am plecat de-acasă cu o pereche de boi tineri, pe care i-am schimbat pe o căruță, pe care am schimbat-o apoi pe o capră, pe care-am dat-o în schimbul unei gâște, pe care-am schimbat-o pe o traistă, iar traista i-am dat-o lui Titu Maiorescu, să-mi zică numărul tău de telefon. Vorba ceea…
– Care vorbă?
– Care vorbă ce?
– Ai zis „vorba ceea“. Nu trebuia să urmeze vorba din popor pe care o citezi ca să ilustrezi situația?
– A, nu. „Vorba ceea“ e doar o vorbă pe care-mi place mie s-o folosesc.
I-am închis telefonul instant.
