Caută în Cațavencii.ro

Te interesează un subiect anume? Scrie termenul căutat şi apasă Enter.

[Închide sau apasă ESC]

MIHAI IOVĂNEL: „Îmi displac polemiștii dilatați, polemiștii tranca-fleanca, polemiștii ce numără ticăit căcăreze pe zeci de pagini“

Zoom MIHAI IOVĂNEL: „Îmi displac polemiștii dilatați, polemiștii tranca-fleanca, polemiștii ce numără ticăit căcăreze pe zeci de pagini“

Chiar dacă nu ești de acord cu el, te interesează ce spune și cum spune. Tăios, ironic și autoironic în comentarii, Mihai Iovănel a publicat de curînd o istorie a literaturii române din ultimii 30 de ani. De ce? Fiindcă asta e perioada pe care o cunoaște cel mai bine.

Cristian Teodorescu: Te recomanzi „critic literar. Sau ceva de genul“. Cum adică „ceva de genul“?

Mihai Iovănel: E vorba de o glumă. Luiza Vasiliu, editoare la platforma Scena9, unde public recenzii, îmi ceruse o scurtă prezentare, zicîndu-mi „spune că ești critic literar sau ceva de genul“. Așa că am preluat această descriere, care are meritul de a aproxima forma vagă pe care o are această profesie. Această profesie sau mai bine zis această ocupație – pentru că se poate insera în mai multe cadre instituționale (critic literar este și un publicist ca Alex. Ștefănescu, al cărui CV e plin de scrieri diletante despre literatură, și un profesor ca Nicolae Manolescu, care a semnat volume fundamentale ca Arca lui Noe, și un cercetător științific, și un blogger). În practică este destul de jenant să te recomanzi în calitate de „critic literar“, sugerează discret că nu prea faci mare lucru – de altfel, asta e și părerea atîtor și atîtor scriitori, pentru care criticul literar e doar un scriitor ratat, frustrat că nu poate să scrie și el poeme, romane.

C.T.: Ai scris o istorie a literaturii române din ultimii 30 de ani, adică de cînd a fost abolită cenzura. De ce?

M.I.: Am scris o istorie a literaturii contemporane, iar limita de 30 de ani aproximează satisfăcător întinderea acestei contemporaneități. Faptul că acum 30 de ani a căzut comunismul, iar sistemul politic/economic/social/cultural/literar s-a transformat fundamental mi-a fost cu atît mai util. Asta nu înseamnă că nu am coborît în timp și dincolo de decembrie 1989. Dimpotrivă, istoria mea scanează și perioada comunistă și nu o dată se întoarce pînă în secolul al XIX-lea pentru a face dosarul unei probleme. De ce literatura contemporană? Pentru că e perioada pe care o cunosc cel mai bine, la prima mînă, și nu prin intermediar. Am scris o carte și despre Mihail Sebastian, cunosc satisfăcător interbelicul, dar nu am trăit atunci – toate informațiile mele sînt intermediate prin alții.

C.T.: Care-i deosebirea între un polemist și un scandalagiu?

M.I.: Nu-i neapărat o deosebire. Se pot întîlni în aceeași persoană. Mă gîndesc, de pildă, la Marin Mincu, care părea să caute cu orice preț polemica. Îl simpatizam, dar programarea asta 24/24 pe conflict era în cele din urmă obositoare. În fine, dacă ar fi să găsesc totuși o diferență între un polemist și un scandalagiu aș zice că pentru primul polemica este doar un mijloc, în timp ce pentru al doilea ea este un scop.

C.T.: Cine mai citește polemici de idei în România, cînd avem atîtea atacuri la persoană?

M.I.: Ca să se citească ar trebui mai întîi să fie scrise și publicate. Or asta nu se prea întîmplă. Revista Idei în dialog (sigur, în parametrii orientării ei de dreapta) a încercat în anii 2000 să energizeze lucrurile în această privință, dar nu a performat economic suficient de bine pentru a rezista după ce Vântu i-a tăiat finanțarea. În lumea literară de după 1989, polemicile substanțiale de idei au fost mai curînd sporadice. În interiorul aceleiași generații (fie că vorbim de optzeciști sau de douămiiști) au lipsit aproape cu desăvîrșire, iar polemicile intergeneraționale s-au redus la schimburi izolate de replici. Cînd Andrei Terian i-a răspuns, de pildă, lui Nicolae Manolescu, care îl atacase pentru „neogherism“, Manolescu a refuzat să-i publice răspunsul în România literară și astfel a refuzat și polemica.

C.T.: Ce polemiști îți plac?

M.I.: Mă pune în dificultate întrebarea asta. Îmi plac destui autori care au purtat/poartă polemici, dar mi se pare peiorativ să-i reduc la calitatea asta. Andrei Gorzo, de pildă, un critic de film foarte bun, este și un excelent polemist, dar n-aș spune că îmi place polemistul Gorzo, ci criticul Gorzo. Cum ziceam, văd în polemică mai degrabă un accesoriu adesea util, nu un scop în sine. Mă enervează ideea de ins specializat în polemici.

C.T.: Care dintre ei nu-ți plac?

M.I.: Aici e mai ușor să răspund. În general, îmi displac polemiștii dilatați, polemiștii tranca-fleanca, polemiștii ce numără ticăit căcăreze pe zeci de pagini. Și polemiștii dezorganizați, la care jetul polemic nu găsește circuitul optim de evacuare. Ca să dau și un exemplu, nu-mi plac polemicile – de fapt, pamfletele – lui Vladimir Tismăneanu, al cărui stil scăpat adesea de sub control pare o pastișă grotescă după România Mare (că în Săptămîna, din motive de cenzură comunistă, se păstra totuși o măsură).

C.T.: În ce polemici de odinioară ți-ar plăcea să combați?

M.I.: Nu știu, probabil în ceva contra fasciștilor.

C.T.. Cine învinge în polemicile de la noi – cine are dreptate sau cine-și atacă adversarul cît mai dedesubtul centurii?

M.I.: Poate ar trebui să introducem diferența dintre polemică și pamflet. Dacă la polemici nu am stat niciodată prea bine, am avut și avem în schimb pamfletari de calibru. Într-un schimb de pamflete învinge de regulă cel mai expresiv. Într-un schimb polemic, cîștigătorul este ales după un algoritm ceva mai complicat. De pildă, în polemica Maiorescu – Gherea, multă vreme s-a crezut că Maiorescu a fost polemistul superior. Astăzi pozițiile lui Gherea par totuși mai interesante. Deci, pe scurt, decide inteligența polemistului, coroborată însă cu diverși factori (poziții de putere, evoluția ideilor în timp etc.)

C.T.: Care-i deosebirea între politețe și corectitudinea politică? Dar între corectitudinea politică și cenzură?

M.I.: Am să încep cu întrebarea a doua. Ambii termeni („corectitudine politică“, „cenzură“) sînt ambigui și problematici, deci o să-i definesc pe scurt. Sigur, asta nu înseamnă că trebuie să fiți de acord cu rama în care-i așez. Cenzura este un act unilateral de blocare a informației într-un sistem de către un agent care deține monopolul puterii în acel sistem. Astfel, putem discuta de cenzură în comunism, unde statul controla toate resursele, dar nu și în democrație, unde accesul la resurse este delegat într-o bună măsură și pieței libere. Pe scurt, dacă în comunism vi se respingea un text era vorba de cenzură (deși chiar și atunci editurile și revistele mai respingeau texte și din motive literare/estetice, nu doar capodopere incendiare politic); dar dacă dvs. respingeți acum un text propus pentru Cațavencii nu este vorba de nici o cenzură – pur și simplu, autorul respins poate să se ducă cu el în altă parte, din moment ce dvs. controlați doar ce se întîmplă la Cațavencii, una dintre sutele de publicații din România, nu întreg sistemul. Putem vorbi despre cenzură într-o societate democratică doar atunci cînd este implicat statul și instituțiile lui: de pildă, dacă liniile de finanțare publică limitează fără o bază științifică/rațională ariile acceptabile (de pildă, excluzînd temele așa-zis nepatriotice; în mod evident nu mă refer la excluderea bazaconiilor conspiraționiste, negaționiste etc.).

În ce privește „corectitudinea politică“, aceasta este o etichetă infamantă folosită de cercurile neoconservatoare pentru a identifica zonele progresiste / de stînga (sau „liberale“ în sensul american al termenului, diferit de liberalismul clasic). O să-l citez pe colegul dvs. de generație Christian Moraru, profesor universitar în Statele Unite: „PC nu este o «filozofie politică» articulată astfel, nu e un obiect care se predă sau se discută în universitate și nici un «obiectiv» pentru îndeplinirea căruia cei ce-l urmăresc se întîlnesc în secret în back rooms în care tai fumul de țigară cu cuțitul. […] Ceea ce există cu adevărat este o preocupare etică, nu doar strict politică, pentru anumite probleme și o orientare, o practică activistă a criticii și muncii intelectuale în general interesate nu numai în a discuta, dar și în a corecta perspective de lectură exclusiviste sau limitate și, mai larg vorbind, injustiții istorice reale comise, în special de-a lungul modernității, în lumea întreagă, nu doar în SUA“.

C.T.: Unii numesc cenzură corectarea asta.

M.I.: Nu cred că presiunile exercitate dinspre zona progresistă împotriva reacționarilor pot fi echivalate cu un act de cenzură. Pentru că această zonă – care-i departe de a fi uniformă – nu deține nicăieri puterea așa cum o deținea Partidul Comunist în România. Practic, și unii, și alții, și progresiști, și reacționari intră în parametrii aceleiași libertăți de exprimare sub al cărei stindard reacționarii încearcă să-și conserve vechile privilegii: dacă lui X îi place să folosească, în numele libertății de exprimare, cuvîntul rasist „cioroi“, atunci și lui Y îi va fi îngăduit, în numele aceluiași drept, să spună că X este un rasist. Cu toate riscurile care decurg pentru X într-o lume democratică în care rasismul este condamnat moral și uneori și penal: începînd cu riscul ca angajatorul său, ale cărui afaceri pot avea de suferit din asocierea cu un rasist, să-și exercite libertatea de a-l da afară.

C.T.. Și prima?

M.I.: În ce privește prima întrebare, cea legată de corectitudine politică și politețe. Politețea este un cod comportamental bazat în bună parte pe inhibări, pe interdicții, pe autocenzură: nu tutuiești un necunoscut, nu sorbi supa direct din farfurie etc. etc. Cineva care nu internalizează aceste interdicții va fi exclus dintr-o serie de zone ale societății. Astfel poziția lui socială va avea de suferit. Ca atare, dacă vrea să supraviețuiască într-o manieră convenabilă va trebui să se adapteze și să-și controleze pornirile. Cred că bunii reacționari pot încerca să se adapteze într-un mod asemănător într-o lume în care sînt siliți să conviețuiască cu spectrul „corectitudinii politice“. Începînd, de pildă, cu controlul agresivității în zona vocabularului: așa cum au învățat să mănînce cu furculița încălcîndu-și libertatea de a mînca cu mîna, ei pot încerca, oricît le-ar fi de greu la început, să evite cuvintele care pot răni oameni sau categorii de oameni.




Citeşte mai multe despre:

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.
Comentariile care conțin injurii, un limbaj licențios, instigare la încălcarea legii, la violență sau ură vor fi șterse. Îi încurajăm pe cititori să ne raporteze orice abuz vor sesiza in comentariile postate pe Catavencii.

Editoriale
Editoriale
bijuterii argint