Caută în Cațavencii.ro

Te interesează un subiect anume? Scrie termenul căutat şi apasă Enter.

[Închide sau apasă ESC]

MIHAI IOVĂNEL: „Încep cu Maiorescu, primul nostru prim-ministru plagiator”

Zoom MIHAI IOVĂNEL: „Încep cu Maiorescu, primul nostru prim-ministru plagiator”

Critic literar singuratic. Încă tînăr. Fără intenții de clasicizare și cu o agresivitate critică recunoscută. Mihai Iovănel recunoaște că e marxist, dar nu din categoria stîngii-caviar. E unul dintre puținii critici literari care nu fac parte din grupări și nici din cîrdășii literare.

Cristian Teodorescu: Cîți prieteni și cîți dușmani își face, în general, un critic dacă scrie cinstit ce crede despre scriitorii români?

Mihai Iovănel: Răspunsul e simplu: statistic, scriitorii (și îi includ aici și pe critici) tind să-i simpatizeze pe autorii unor cronici pozitive și să-i antipatizeze pe autorii unor cronici negative. Există și excepții, desigur, dar în general așa stau lucrurile. Reproduc aici (din memorie), cu caracter anecdotic, discursul pe care mi l-a ținut de curînd o persoană căreia îi recenzasem negativ o carte în urmă cu zece ani și pe care o întîlneam pentru prima oară: „Știam că într-o zi îmi veți cădea în gheare. Mi-ați făcut foarte mult rău. Ați scris despre mine ca un copil răzgîiat. Ați scris fără argumente. Mi-ați făcut foarte mult rău. Cînd o să mor, să țineți minte: mi-ați luat zece ani din viață. Zece ani. Vă doresc un singur lucru: să nu muriți niciodată. M-ați urmărit peste tot. Mi-ați alungat cititorii”.

C.T.: Dar criticul Mihai Iovănel?

M.I.: N-am avut prea multe reacții de felul celei de mai sus. Probabil am avut noroc. Cea mai flatantă reacție (flatantă prin disproporția efortului) a avut-o un scriitor care, după ce am scris 2.000 de semne despre cartea lui, a făcut un blog numit „Bancuri proaste cu Iovănel”. A compus acolo vreo 40 de bancuri în care apăream ca personaj principal, majoritatea destul de dirty. Îl reproduc pe ultimul: „Odată Iovănel şi-a luat o maşină a timpului de la un bişniţar interstelar. A setat anul 2500 ca să verifice dacă a intrat în istorie. Cînd a ieşit din maşina timpului s-a trezit într-o piaţă uriaşă, înconjurată de zgîrie-nori interminabili, iar în centrul pieţii se înălţa monumentul lui. Pe placa imensă de aur scria «Iovănel». Şi atît. Mai mult nici un detaliu, nici o cifră, nici o trimitere, nici o explicaţie. Iovănel a întrebat un trecător: «Spuneţi-mi, vă rog, ce-a făcut Iovănel de-a rămas în istorie?». Trecătorul i-a zîmbit şi i-a spus: «Băi Iovănele, mai dă-o-n pizda mă-sii de treabă! Mai relaxează-te şi matale, mai simte-te bine!»”.

C.T.: De unde ți se trage acest fel de a scrie critică literară pe care unii l-ar numi radical?

M.I.: Scriu așa doar recenziile de pe Scena9 (sau recenziile de pe vremuri de la Adevărul literar și artistic), nu și cărțile, care-s pline de note de subsol. Modelele mele în materie de recenzii n-au fost criticii literari (deși îi citesc pe toți și îmi plac destul de mulți – mă rog, destul de mulți din cei 3-4 care au rămas). Îi admiram pe criticii de film (Alex. Leo Șerban, Magda Mihăilescu, Andrei Gorzo). În anii 2000, cînd am început să scriu, erau cei mai cool. Bine, Gorzo continuă să scrie și să fie cool, și o face într-un fel mult mai elaborat decît în anii 2000. Dar review-erii mei preferați din ce se publica în România erau doi tipi care scriau despre jocuri video la revista Level, cioLAN (așa semna) și Marius Ghinea. Revista și-a încetat apariția în decembrie 2013, dar am încă mai toată colecția și cîteva recenzii le știu pe dinafară. Cred că erau absolvenți de Politehnică, dar aveau o capacitate analitică și o expresivitate pe care nu le găseam nicăieri în presa mainstream.

C.T.: „Razi” critic cu vervă maximă, dar lauzi cu o certă prudență, ca un soldat care calcă printre mine gata să explodeze, deși în termeni totuși categorici.

M.I.: Nu mi-a plăcut niciodată stilul mozolit de cronică literară, ăla în care iei o carte, o povestești de la cap la coadă și la sfîrșit dai verdictul: „Cartea lui X e una dintre cele mai bune cărți publicate în ultimul an”. Eventual, prefer stilul pervers, ăla în care razi o carte de la început pînă la sfîrșit și închei: „Cu toate acestea, cartea lui Y este o apariție remarcabilă”.

C.T.: Cine îți place și cine nu în literatura română de azi – trei și trei ?

M.I.: Dați-mi voie ca pentru literatura contemporană să aleg cîte trei nume pentru poezie și proză. Deci dintre prozatori îmi plac Lavinia Braniște, Florin Chirculescu (care a semnat multă vreme SF-uri sub pseudonimul Sebastian A. Corn), Adi Schiop. Poeți: Elena Vlădăreanu, Dan Sociu, Vlad Moldovan. Nu-mi plac: criticii care nu evoluează, criticii naționaliști, criticii care nu se retrag la timp.

C.T.: Dar dintre clasici – tot trei și trei?

M.I.: Îmi plac Eminescu, Caragiale și Sadoveanu. Sigur, aș putea să dau zece seturi diferite de răspunsuri, dar merg pe varianta asta pentru că despre fiecare dintre ei aș vrea să scriu o carte. Sadoveanu nu e o alegere prea populară în rîndurile generației mele, am niște prieteni care spun că-i adoarme și mă iau periodic peste picior pe subiectul „Ceahlăul literaturii române”. Dintre personajele negative, încep cu Maiorescu, primul nostru prim-ministru plagiator, cu doctoratul luat pe sub masă la un Tecuci din Germania care dădea diplome pe bandă rulantă; sigur, îmi plac destule pagini scrise de el, o mare parte din acțiunea lui rămâne validă, dar mi s-a făcut lehamite de lozincile cu „întoarcerea la Maiorescu”. A impus detestabilul model al „sultanismului” în critica literară de la noi, a cărui coafură rezistă până în prezent. Nu-mi plac N. Iorga (extraordinar ca autor de proză de călătorie, memorialistică sau istorie, dar catastrofal în calitate de critic literar și ca om politic – din mantia lui a ieșit mișcarea legionară) și Cioran (nu-mi plac fasciștii nici după ce-și toarnă cenușă în cap, dar ăsta chiar mi se pare un moftangiu de mare clasă). Dar dacă mă gîndesc mai bine, nici unul nu mă enervează la fel de mult ca O. Goga, ale cărui hituri naționaliste din tinerețe n-or să spele în veci ororile făcute ca politician.

C.T.: Școală, grupare sau de unul singur?

M.I.: Mă consider marxist, deci n-aș putea răspunde în nici un caz „de unul singur”. Nimeni nu e de unul singur, nici Robinson Crusoe, care debarcă pe insulă cu tot felul de artefacte și de abilități ale civilizației lui materiale. Pe de altă parte, nici școala care se face în România (sau, în fine: școala pe care am făcut-o eu, deși aș vrea să amintesc aici cîțiva dintre profesorii cărora le sînt recunoscător: Andreea Deciu, Ion Manolescu, Paul Cornea, Cornel Mihai Ionescu – lista nu e exhaustivă) nu poate fi numită „școală”. Singurul motiv pentru care sistemul universitar subfinanțat e totuși în parametri de supraviețuire este existența site-urilor de unde pot fi descărcate cărți piratate, cam tot ce se publică în Occident în materie de critică, teorie literară, comparatism etc. Dacă n-ar exista astea am fi și noi condamnați pe viață, ca Manolescu, la „întoarcerea la Maiorescu” și la un canon care începe cu Gabriel „García” Chifu. Dintre cele trei concepte îl prefer pe cel de grupare. Dau două exemple de astfel de grupări în care m-am simțit bine. Prima este CriticAtac. A doua este grupul de cercetare coagulat de Christian Moraru și de Andrei Terian la Păltiniș. Primul proiect al acestui grup este cartea Romanian Literature as World Literature, apărută anul trecut la Bloomsbury, cu Moraru, Terian și Mircea Martin ca editori. Este primul volum apărut la o editură de top anglo-americană care discută/problematizează spețe de literatură română. Faptul că a apărut abia în 2018 spune suficient de multe despre „școala” românească. Mai sînt două volume în lucru. Dacă vor apărea și ele, trilogia va reprezenta mai mult (cantitativ și calitativ) decît a reușit să exporte întreaga critică românească de la origini pînă în prezent. Sigur, nu iau în calcul aici cărțile pe care Matei Călinescu, Toma Pavel, Virgil Nemoianu sau Christian Moraru însuși le-au publicat în Occident – au făcut-o în calitate de universitari americani.

C.T.: Ce rost are criticul literar azi?

M.I.: Rostul specific pe care i-l dă forma instituțională în care este integrat: cercetare, universitate, presa culturală. Dacă forma instituțională cu pricina îl pune să vînture pleava, atunci ăsta e rostul lui.

C.T.: Ce înseamnă pentru un critic literar să fie de stînga sau de dreapta?

M.I.: E ceva inevitabil. Sigur, la noi se predică ideea că criticul trebuie să spună adevărul și că acest adevăr ar fi ceva inefabil, pe care criticul, situat dincolo de ideologii, îl captează așa cum în anii ’60 se prindeau posturi de radio la tranzistor. Dar asta e o naivitate. Să admitem că pentru a interpreta un sonet de Șerban Foarță nu trebuie să știi decît ceva stilistică și istorie literară. Dar pentru a înțelege lucruri mai complexe (dinamici ale literaturii, ale genurilor, relația cu contextul, particularități ale cîmpului socio-cultural în care literarul funcționează etc.) ai nevoie de metodologii care depășesc nivelul „cutare verb rimează cu cutare substantiv” sau „cutare vers e superb”. Or, nici o metodologie nu este inocentă ideologic. Nici un critic din istoria literaturii române n-a fost neutru ideologic. Maiorescu a fost conservator, Ibrăileanu socialist și apoi populist-naționalist, Lovinescu liberal, Călinescu etnicist și apoi (fals) marxist. Și poziționările celor de azi trec de la conservatorismul de tip playmaker (Simion, Manolescu) la liber-schimbismul unora dintre criticii tomnatici (Daniel Cristea-Enache, Paul Cernat) și la marxismul (sau, în fine, stîngismul mai hard sau mai soft) care caracterizează o parte semnificativă a generației mele, formată în anii 2000, și a generației care are acum sub 30 de ani.

C.T.: Cum îi vine lui Mihai Iovănel, cînd vorbește cu sine însuși, calea pe care și-a ales-o în critică?

M.I.: Alegerile pe care le-am făcut sînt minore în raport cu alegerile care mi-au fost servite de sistem. La modul ideal, mi-aș fi dorit să funcționez într-un sistem care să-mi permită supraviețuirea făcînd un singur lucru (de pildă, cercetare, scriind lucrări academice, sau, dimpotrivă, făcînd doar publicistică literară), fără a trebui să caut și alte surse de venit care îmi fragmentează atenția și timpul.

Citeşte mai multe despre:

3 comentarii

  1. #1

    Ce plictisitor…..

  2. #2

    Exceptional interviu. Mai sunt si intelectuali vii in Romania. Voi cauta sa citesc criticile acestui domn.

  3. #3

    Ce Alexandru Sahia, fata, ce lipsa de printipuri, mon cher si de Geschichte des Materialismus, Vaihinger, Guenon, Evola, Vallejo, si toti ceilalti! Dar, de ce l-a vrut Maiorescu docent pe Eminescu in Schopenhauer si nu-ntr-un ilustru suspect de cecitate intelectuala, oricat de binevoitoare ar putea fi acceptia lui drept sociolog.
    Mai resfirati domnilor, numai americanii mai sunt neomarxisti azi, dar nu toata critica literara a vazut filmul ISTER!

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.
Comentariile care conțin injurii, un limbaj licențios, instigare la încălcarea legii, la violență sau ură vor fi șterse. Îi încurajăm pe cititori să ne raporteze orice abuz vor sesiza in comentariile postate pe Catavencii.

Editoriale
  • Toader s-a făcut băiat mare

    17 septembrie 2019

    Aidoma unui copil fugit de acasă și aciuit în Gara de Nord, Toader Paleologu a fost luat sub pulpană de un drojdier bătrîn și hîrșit în rele, dispus să-l învețe […]

  • Călăreții fără cap

    17 septembrie 2019

    Între pusta maghiară și stepa rusească, pe terenul cu obstacole moștenit de la strămoși, România aleargă, ca un cal deșelat de istorie, să prindă din urmă Occidentul. Singura ei certitudine, […]

  • Votul la fără taxe

    17 septembrie 2019

    79.997 de cetățeni români stabiliți în străinătate s-au înscris fie pentru a vota prin corespondență, fie pentru a solicita să voteze la o secție de votare mai aproape de casă. […]

  • Întoarcerea clasei muncitoare în paradisul capitalist

    10 septembrie 2019

    Dacă-n popor se zice că sula nu știe carte fiindcă la școală a stat tot timpul sub bancă și n-a văzut ce se scrie pe tablă, e clar că noua […]

  • Frăția lichelelor

    10 septembrie 2019

    Scaunul de la Cotroceni, scos la licitație în noiembrie, vine cu un pachet promoțional de putere neagră. Serviciile secrete sînt incluse, pot fi cumpărate practic pe nimic doar păstrîndu-li-se șefii […]