Ministerul Singurătății și Izolării pe culmile disperării

O nenorocire nu vine niciodată singură. O urmează o ciurdă de gloabe janghinoase, care completează tabloul cu o figurație zurlie. Dar să pornim la drum. Nu degeaba se spune că trăim, în zilele noastre, cea mai benefică perioadă a umanității. Mă rog, nu peste tot, doar în țările democratice și tehnologizate. Sănătate, învățămînt, transporturi, asigurări sociale, drepturi sindicale, muncă normată, venit minim garantat și cîte și mai cîte, scoase parcă dintr-un manual de lucruri imposibile în urmă cu 100 de ani. Sigur, există și sărăcie, dar mai puțină ca niciodată, și drepturi, mai multe ca oricînd. Ar trebui, bag seama, ca lumea să fie mai fericită și mai destinsă, mai veselă și mai vioaie. Cu asemenea servicii avem, nu-i așa?, un surplus de sănătate și de libertate de mișcare. Ar trebui și ca nivelul general de fericire să fie la cele mai înalte cote.

Numai că lucrurile nu stau chiar pe roze. Bunăstarea a venit la pachet cu două gloabe: bolile psihice și singurătatea. Să nu stăm pe buza teoriei și să luăm contact cu viața, cu poporul. Un popor prea îndepărtat. Japonia se află în topul global al speranței de viață și al sănătății generale, doar că o treime din populație are peste 65 de ani și foarte mulți îmbătrînesc singuri. Ce înseamnă asta? Păi, statistica ne dă peste bot. „Koritsushi”, moartea izolată japoneză, este atît de prezentă, că a devenit loc comun: în 2024, circa 68.000 de vîrstnici au dispărut, tiptil, în singurătate. Totuși, au fost descoperiți pînă la urmă, după săptămîni sau luni. Cu singurătatea nu e de glumit la orice vîrstă. Aproximativ 40% dintre japonezi declară că se simt singuri cel puțin ocazional, iar o parte semnificativă trăiește într-o izolare extremă. Evident, au inventat și un termen adecvat: „hikikomori”. Un milion și jumătate de persoane între 15 și 64 de ani trăiesc retrase în casă, evită școala și munca și nu ies decît ocazional (sau deloc) o jumătate de an. Nu c-aș rîde de răul altuia, dar bănuiesc că pandemia a fost o binecuvîntare. Prin urmare, japonezii au inventat, așadar, frecția Diana la piciorul de lemn: Ministerul Singurătății și Izolării.

Ei, dar Japonia e departe, e țara lui seppuku și a soarelui-răsare. Ia să ne întoarcem pe meleagurile noastre însorite. Draga de Europa ne întîmpină cu zîmbetul pe buze. Aici găsim cele mai sănătoase țări: Malta, Elveția, Spania, Finlanda. Sănătoase, prospere, tot tacîmul, cu viață lungă și fericită. Fericită, am spus? Da, dar… „Houston, avem o problemă”. Toate aceste societăți cu confort ridicat au parte și de o suferință psihică extinsă: 17% în Europa, cu circa 5–6% tulburări severe. Bunăstarea în creștere crește și disconfortul psihic, care se acutizează văzînd cu ochii, pentru că are ceva, o componentă invizibilă, care strică petrecerea. Aproape o cincime din populație suferă cu căpuțul. Nu e de glumă. Asta strică relațiile sociale, eficiența muncii, produsul final și efortul societății de a drege ceva ce nu ar fi trebuit să fie stricat. Ca să nu mai vorbim de singurătate. Un studiu pe mai multe țări europene estimează că 8,6% dintre adulți suferă de singurătate frecventă și 20,8% de izolare socială (puține contacte). Totul arată taman invers decît euforia economică. La nivel global, o analiză pe 113 țări sugerează că, în statele industrializate, o treime din populație experimentează singurătatea, iar un om din doisprezece e adesea singur cuc.

Unii spun că efectele astea vin din scăderea treptată a muncii fizice și înlocuirea ei cu munca de birou. Dacă în urmă cu 150 de ani se punea încă în discuție dacă să fie duminica nelucrătoare, azi lumea se scarpină-n cap dacă să lase și vinerea liberă, să nu se epuizeze omul. Eliberarea de trasul la foale îi dă timp insului să tragă de fiare. Alții spun că țările mai puțin dezvoltate, cum ar fi România, sînt mai ferite de depresie și nevroze, pentru că populația se confruntă cu probleme reale, cu obstacole care se cer depășite, cu defecte care trebuie rezolvate local, prin eforturi proprii. Cu ciocanul, șurubelnița și bormașina. Dar hai și cu România noastră străbună: aproximativ trei din cinci vîrstnici din mediul urban se simt singuri, iar peste 300.000 sînt afectați sever de izolare socială. Dar, în același timp, datele administrative arată prevalențe ale bolilor psihice mai mici decît media europeană. Cum ar zice un poet, „munca obosește”, dar nu te țicnește. Se pare că lucrul exclusiv la ecran, în halele în care comunicarea interumană e exclusă, caracterul tot mai restrictiv al contactelor umane, îmblînzirea singurătății cu un AI tot mai lingușitor îngroașă singurătatea. Iar singurătatea creează tot mai multe singurătăți, iar de acolo la fandacsie nu e decît un pas. Cum s-ar zice, societatea o duce bine, păcat că e locuită.

Poate că n-ar fi rău să ne întoarcem și la cei mai bogați din lume, SUA. Statele au și cele mai mari bube la cap. Pentru SUA, datele recente arată că se află în zona unei „societăți bolnave”: suferința psihică este de masă, nu marginală. Instituțiile federale (NIMH, SAMHSA, Mental Health America) bat apa în piuă: în 2024, aprox. 23–23,4% dintre adulții americani au avut „any mental illness” (AMI) în ultimul an – adică puțin peste unul din cinci (circa 61,5 milioane de persoane). Nașpa e că psihozele majore, cu ruptura severă a realului, rămîn în media mondială și sînt rare (~1%), dar „zona largă” de depresie/anxietate/substanțe umflă potul la peste 20% anual. Cînd o cincime din populație e dusă cu pluta, „Houston, we have a problem again”. Spre hazul funebru al lui Mark Twain, nici adolescenții nu se simt prea bine: 40% dintre elevii de liceu au raportat simptome depresive („triști sau fără speranță timp de peste două săptămîni, încît au întrerupt orice activități”).

Viitorul nu sună bine, dar, cel puțin, e plin de gadgeturi.