Doctorul Ion Vianu e unul dintre tot mai puținii noștri scriitori pentru care educația clasică, studiul umanioarelor cum se zicea altădată, mai înseamnă ceva. Pentru el găsirea unui drum plauzibil în zăpăceala contemporană presupune și cercetarea marilor autori din vechimea mai mult sau mai puțin îndepărtată. Suveica lui se mișcă în timp cu o viteză care te poate dezarma, trecînd de la prezent la autori din alte vremuri, unii uitați, alții mai mult citați decît citiți.
Medicul psihiatru care s-a apucat de scris a avut șansa bibliotecii tatălui său, Tudor Vianu, dar și a unei relații fără accidente oedipiene cu tatăl. Poate și din cauza asta, psihiatrul Ion Vianu pare mai apropiat de Jung decît de Freud. Dar cred că mai ales fiindcă medicul Vianu cercetează de multe zeci de ani bolile de care suferă societatea. Totuși, Ion Vianu, care își diviniza învățatul tată – se mai întîmplă și asta! –, a ales drumul disidenței și al exilului, spre deosebire de Tudor Vianu care a rămas în țară și a avut parte de onoruri din partea regimului comunist. Că aceste onoruri erau cît se poate de meritate e una, dar în primii ani de după 1989, Vianu-tatăl a fost acuzat de colaboraționim cu regimul, pentru că a acceptat să fie trimis ambasador la Belgrad, în anii ’50. La catedră însă, spre deosebire de alți supraviețuitori „interbelici” dornici să intre în grațiile regimului, profesorul Tudor Vianu n-a fost un zelator al comunismului. Și cu atît mai puțin acasă, în calitate de pater familias. Oricum, spune ceva faptul că, într-unul dintre eseurile lui, Ion Vianu scrie despre Dispariția Patriarhului.
De obicei, înțelepții nu simt nevoia să se justifice și cu atît mai puțin să recurgă la autoritatea altora. Ei spun ceea ce spun în numele propriei lor autorități, iar dacă îi citează pe alții, o fac numai pentru a-și dovedi lor înșiși că nu se înșeală. În înțelepciunea lui Ion Vianu, îndoiala de sine continuă să funcționeze, ceea ce mi se pare un semn admirabil de tinerețe lăuntrică. Nu se crede omul care poate da răspunsuri la toate cele, ci își pune în continuare întrebări, ca în tinerețe, la fel ca marele său prieten Matei Călinescu, căruia îi face un portret extraordinar în această carte.
Marea lui întrebare, ca eseist, nu e pe ce lume trăim, ci pe ce lume ne vom duce zilele. Drept care Ion Vianu nu se mulțumește să fie un analist mai mult sau mai puțin sceptic al prezentului, ci caută răspunsuri pentru viitor din partea celor care s-au mai îndeletnicit cu asta, unii în secolul trecut, alții mai demult. Oricît de îndepărtat pare azi secolul al XIX-lea, cu precursorii revoluțiilor de tot felul și cu ghicitorii de atunci ai viitorului, Ion Vianu își împinge căutările pînă în vremurile Renașterii și ale Bibliei, fără să uite de antichitatea greacă și de precursorii ei. Și asta fără să facă un spectacol de erudiție, ceea ce n-ar fi rău, ci mergînd pe o detectivistică ale cărei prime urme se află cu peste patru mii de ani în urmă.
„Frumusețea va mîntui lumea!”, zice Ipolit,un personaj secundar și cam ridicol al lui Dostoievski din Idiotul, care pretinde că-l citează pe prințul Mîșkin. Nu știm dacă așa e, dar fără să aibă habar de unde i se trage pronosticul, bietul Ipolit trimite la Platon și la faimoasa lui treime, binele = frumusețea = adevărul. Mi-ar plăcea să fie așa, dar fără bine și adevăr, care nu prea sînt frecventate în zilișoarele noastre, s-ar putea ca și frumusețea să-și amîne sine die operațiunea de mîntuire a speciei noastre. Adică pînă cînd nu va mai fi cazul.
Ion Vianu, Frumusețea va mîntui lumea și alte eseuri, Editura Polirom, 2015.
26 de vizualizări
