Artist pînă în măduva oaselor și ca regizor, și ca prozator! Prima oară am stat de vorbă cu Mircea Daneliuc în 1990, în ziua cînd, împreună cu mai mulți colegi din lumea filmului, a intrat în greva foamei. Era prima grevă a foamei din istoria noastră post-decembristă. Și una dintre puținele care au avut succes și la autorități, nu numai la public. Cîțiva ani mai tîrziu, cînd Daneliuc a publicat primul lui volum de proză – excepțional! –, mulți au crezut că regizorul nu voia decît să dea un soi de „probă de microfon” și ca scriitor, cînd de fapt Daneliuc își descoperise a doua vocație. Categorisit drept „tip dificil” sau de-a dreptul „aricios”, din cauză că spune direct ce crede, fără să calculeze dacă-și face dușmani cu spusele sale, M.D. e, de fapt, unul dintre puținii noștri autori de filme și de proză care n-au renunțat la luxul exasperării.
Cristian Teodorescu: Doi într-unul sau unul care face cît doi?
Mircea Daneliuc: Nu știu. Am pe umerașe haine de regizor și haine de literat. Casual. Le mai încurc.
C.T.: În 1990 ai declarat greva foamei împreună cu alți oameni din filmul românesc. (Era chiar în ziua cînd Celibidache a dirijat la Ateneu.) Pentru voi nu venise libertatea, cum credeam toți?
M.D.: În general, așa s-a crezut. Pe asta s-a și pariat. Dar ăștia care am avut nas nu credem nici azi. A fost o grevă a foamei reușită, îmi pare rău că s-a terminat. Prima și singura pe care-a dat cineva doi bani, azi poți face inaniția pînă la spiritism, nu se uită nici naiba la tine. Celibidache cred că habar n-a avut de noi, oricum era venit cu altă treabă. Fusese o repetiție cu orchestra, dacă-mi amintesc bine, și snobărimea buluc; n-am apucat-o de la început căci aveam și noi altă treabă, dar ne-am prezentat măcar să prindem allegro-ul de final. Mare dirijor, și eu am vrut să mă fac… uriaș, cît Furtwängler, săracul, tot neamț cu simpatii nefrecventabile, mare cît Kleiber! L-au extras pe scara de serviciu ca să nu ne vadă milogi și să i se facă rușine de țară; s-a și exprimat cumva. Știu de la nu mai știu cine, era și Pleșu, ministru, în cele din urmă au crăpat ușa principală ca să înfrunte plebea. Asta, noi adică, hăulea după drepturi. „Maestrul a ieșit prin toaletă!!”, urla pianistul Grigore și ne bătea obrazul cu degetul principal. Îmi vine tot timpul să intru-n pămînt, am o vină tragică.
C.T.: Cît de liber putea fi un regizor de film pînă în decembrie 1989?
M.D.: Exact atît cam cît voia el… Dacă nu voiai, nu se supărau. Totul e să-i înveți ca să te poți descurca. Eu i-am prins din fașă, de la Petru Groza, Ana Pauker, Luca, Dej și Ceaușescu, tot raftul, sînt doctor.
C.T.: Mai crezi și azi că ai fost luxat de la un anumit mare premiu internațional?
M.D.: UN anumit?!! Care din ele? Crezi c-ajunge să fii frumoasă și talentată?
C.T.: Ce ți-a venit să candidezi la Primăria Capitalei?
M.D.: Ce mi-a venit și cu greva aia: un pat de oportunități. Ca să poți ceva în viață, trebuie să ai un pat bun. Fusesem atras într-un partiduț, m-au presat, dar m-am ținut. Nu mureau ei de pofta de-a mă vedea primar, dar trebuia să clămpăne cineva, să scoată partidul în lume. Am rezistat pînă m-au dat gata cu Centrul istoric. Aveau monetarul, se jurau pe cel australian și pe cel canadian care abia așteaptau să finanțeze proiectul. Diversiuni… Eu urma să fiu cel moldovean. Atît mi-a fost. De la filme eram oricum exclus, am bătut Bucureștiul și am ales să inventez spațiul cu pricina în jurul Cișmigiului, între Radio și cheiul Dîmboviței: cafenele, galerii, teatre, înghesuială voioasă. Altfel nu mușcam din clătită. Nici prin cap nu-mi trecea să mă înfund în mahalaua Lipscanilor, cu clădiri amărîte, jegoase și vînzători istorici de nasturi. Pînă la urmă, s-a găsit cineva… Mi s-a legat, însă, Petru și Pavel, din toată povestea.
C.T.: Cum de se apucă și de proză un regizor extraordinar?
M.D.: Întreabă pe cineva…
C.T.: Asta și fac.
M.D.: Sînt arte surori, și-au împrumutat reciproc o grămadă de lucruri și nu le-au mai dat înapoi. Nu pot, însă, accede la universalitate, pentru că se-mpiedică-n limbă. De fapt, conceptul de artă universală e binișor fals, a fost inventat de-un profesor de fizică. Ce-i aia Universal?! Sirius?… Termenul global ar fi ceva mai corect. Dar nici globale nu sînt, ca dansul, pictura, pentru că depind de verb, iar literatura și filmul se țin de cuvîntul în care au fost concepute și au o din aia, un targhet redus. Se apelează de obicei la un transplant de limbă, cu mari pierderi, ținta se lărgește puțin, dar nu exagerat. Mă rog, orgoliul de-a fi tradus. Pari mai breaz decît unul fără șansa asta. Am citit lucruri premeditat anoste, ca să nu sufere la o potențială traducere. În ce mă privește, din momentul în care mi-am dat seama că sînt fatalmente intraductibil, m-am lăsat binișor în scări și încerc să scriu românește pînă la blană. O limbă excelentă pentru literatură. Sugerez cu toată deferența ca scriitorii să se-apuce de film; în patria noastră deocamdată se poate.
C.T.: Cum ți se pare România după 30 de ani de la Revoluție?
M.D.: A început să se-ngălbenească, nu crezi? Am acasă un fel de ficus, îi cad frunzele, nu-i merge nimic. Îi pun apă, nu-i bine; nu-i pun, la fel. Vrea afară.
C.T.: Ce s-a ratat și ce s-a cîștigat?
M.D.: S-a pierdut un sistem de valori, precar, însă măcar vizibil. Dar se mănîncă, am auzit, mai mulți mici pe cap de concetățean. Bem bere, nu bere. Ștergem babe la fund și scoatem averi. Eu pescuiesc numai în diaspora.
C.T.: Invidiezi pe cineva dintre confrații din cinematografie?
M.D.: Doamne ferește, sînt om cu frica lui Dumnezeu! Așa un sentiment urît!… De aia am și plecat de-acolo. Mi-am dat brusc seama că filmelor românești de micțiune încep să le crească pe burtă cristale Swarovski. Ai văzut din astea? Mie, cristalele Swarovski îmi dau gastrită, s’ de sticlă. N-au cum spori valoarea a ceva, cum se speră, micțiunea rămîne micțiune, sînt numai pentru aspect. Dar nu din cauza lor m-am retras, am o problemă cu poporul român. Sper că temporară…
C.T.: Dar din literatură?
M.D.: Aici, nu. Aici e o maladie. Am văzut mulți. Trec și mă fac că nu observ ca să nu stric amiciții friabile. Nu sînt gelos decît pe Caragiale, pentru mătușa de la Berlin.
C.T.: Cine e azi Mircea Daneliuc?
M.D.: Un emigrant. N-am încă 80. Stau cu bagajul la ușă.
