Misterul poetei Florica

Dacă intrai în gura Floricăi Mitroi nu-ți mai trebuia nimic! Te făcea în toate felurile. Iar dacă nu te dovedea cu vorba, sărea și la bătaie. Poeta avea o voce atît de răsunătoare încît, dacă se lua la ceartă cu careva pe Calea Victoriei, o auzeai din Piața Palatului. Nu era nebună, cum ziceau unii, dar nici tocmai zdravănă nu părea. Unde se ivea ea se lăsa cu scandal. Aproape totdeauna din motive financiare. Cînd își făcea apariția la Casa Monteoru, să ceară un împrumut de la Fondul Literar, îl striga încă din curte pe Traian Iancu, diriguitorul Fondului, să nu se ascundă de ea, fiindcă tot avea să-l găsească. Asta era numai așa, de încălzire. După aceea, Florica trecea la armamentul greu. Iancu era un hoț și un bandit, ca toată conducerea Uniunii, și o pupa în cur pe Ceaușeasca, cu partidul vostru cu tot! Cînd poeta ajungea la chestii politice, Traian Iancu o invita la el în birou și-i aproba împrumutul, ca să nu iasă altă dandana. În rarele ei momente de calm, Florica Mitroi decreta că sîntem o țară de căcăcioși, dacă o femeie singură poate fi mai tare decît toată conducerea Uniunii Scriitorilor. Cînd a cerut pașaport ca să plece definitiv din România, l-a primit imediat. Aflînd că a scăpat de ea, Traian Iancu, om altfel prudent, a proclamat că dacă și Securității îi era frică de gura Floricăi Mitroi, cum ar fi putut el să-i țină piept? În particular, însă, și asta numai după ce-și bea doza zilnică de vin, bătrînul Iancu era de părere că poeta cea slobodă la gură avea liber să spună de toate din partea Securității, care voia s-o planteze ca disidentă în străinătate.