Prima oară am văzut un om-statuie într-un film cu Benny Hill. Apoi, într-un episod al unui serial polițist. În carne și oase am întîlnit doi, un el și o ea, la intrarea Palatului Schönbrunn, treceau turiștii pe lîngă ei. El, vopsit în auriu, cu o vioară în mînă, îți dădea de înțeles că ar fi replica lui Mozart. Ea, verde, era o zeitate ecologică. Cam o dată la trei minute, el ieșea din nemișcare și cînta cîteva măsuri, acceptabil. În găletușa de plastic, tot auriu, din fața lui se înghesuiau bancnotele de 5 euro; printre ele se mai vedea și cîte una de 10. Zeității verzi îi mergea mai prost, deși încă nu începuseră atentatele ecologice prin muzee.
Mi-am adus aminte de cei doi și de senzațiile stranii pe care le-am încercat în fața lor, citind nuvela lui Günter Grass, Jocul de-a statuia. Senzații pe care le-a încercat și el cînd se uita la o tipă-statuie în Germania unificată. Asta se întîmpla după vizita cu lecturi publice, fără mari peripeții, în RDG, cu cîțiva ani înainte de căderea Zidului, cînd Grass a făcut un tur al catedralelor și bisericilor medievale din „statul exclusivist al muncitorilor și țăranilor“, care i s-a părut întors spre trecut și obosit de propaganda antioccidentală. Deși celebru scriitor de stînga, că altfel n-ar fi fost invitat în RDG, Grass a fost urmărit conștiincios și relativ discret de agenții poliției secrete. Soția lui, care fugise din Berlinul de Est cu puțin timp înainte de apariția Zidului, constată în timpul călătorie că gustul cîrnaților redegiști care se vindeau pe stradă a rămas cel pe care-l știa din copilărie, iar scriitorul că acolo nu mirosea a curry. Cînd vizitează domul din Naumburg și ascultă explicațiile ghidei într-o însuflețită germană literară „cu accent turingian“, Grass e dezamăgit de statuile în mărime naturală ale ctitorilor. Erau mai mici decît își închipuise, iar vopselele care acopereau piatra se cojiseră, scoțînd piatra la iveală. Aceeași reacție o are și un vizitator de lîngă el, care – mai mult! – găsește că zîmbetul uneia dintre prințesele fondatoare semăna cu cel al surorii nevestei sale. Explicabil, modelele sculptorilor nu erau ctitorii înșiși, ci poporeni și poporence în roluri de prinți și prințese.
Treceri de acest fel, de la sacru la profan și de la încremenitul trecut medieval la prezentul în mișcare au loc frecvent în povestirea lui Grass, însoțită de desenele cu linii fine ale autorului, publicată după moartea lui. Un fel de a-și fixa în minte imaginea personajelor? Sau plăcerea de a înlocui pozele cu contururile personalizate ale unor instantanee în creion? Scriitorul nu spune nimic despre asta, încît e de presupus că toate aceste desene, cu note explicative printre ele, aveau un rost strict personal. După o lectură publică, într-o biserică, pe care niște punkiști estici au încercat s-o bruieze, la momentul întrebărilor cineva îi cere sfatul: „Să rămînem aici? Să facem cerere de emigrare?“. Grass susține că i-ar fi răspuns: „Nici dincolo nu e altceva decît doar un dincolo“. Ceea ce pentru un estic e și azi greu de digerat.
În timpul unui dejun fantastic cu fondatorii domului din Naumburg, pe care-i invită ceremonios, în scris – „Multe se pot face pe hîrtie“ –, Grass o remarcă, zice, pe o anume Uta, care îi cere o cola rece, înainte de a merge în fața domului, să se joace de-a statuia. Pe ea o va revedea mai tîrziu, de mai multe ori, statuie vie, în diverse locuri. O însoțește un proxenet cu nume de arab, care de fapt e rus născut în Germania și citește în ziare arăbești articolele politice. Un amor întîrziat îl mînă pe autor s-o caute pe această Uta, omonima soției sale? Sau subiectul nuvelei care se va fi înfiripat atunci cînd o fi văzut prima oară o statuie vie? Țesătura realist-fantastică a textului îngăduie multe presupuneri, la fel cum povestirea însăși se încheie cu o presupunere, că Uta va fi ajuns undeva în estul îndepărtat al Rusiei împreună cu proxenetul ei, care de fapt îi e logodnic și împreună cu care ar fi provocat o explozie cu mesaj anticapitalist, în fața Bursei din Frankfurt. Textul se topește într-o ultimă frază în care sînt puse laolaltă „ororile trecutului, amenințările prezentului și lucrurile înspăimîntătoare din viitor“.
O povestire rămasă nefinisată în care se simte din cînd în cînd gheara leului alături de fraze eliptice grăbite care schițează subiectul, încît la lectură ai senzația stranie că citești și pagini definitive, dar și schița misterioasă a ceea ce ar fi putut fi Jocul de-a statuia dacă Grass ar fi apucat să-i scrie varianta finală.
Günter Grass, Jocul de-a statuia, o legendă traducere de Victor Scoradeț, Editura Polirom, 2024.
