Ar fi fost mult mai în spiritul acestei cărți dacă traducătoarele ar fi păstrat titlul dat de Orlando Figes, The Story of Russia (Povestea Rusiei), în locul relativizantului O istorie a Rusiei. Pentru simplul motiv că ideea de la care autorul își construiește textul e că istoria Rusiei a pornit de la povești, fabulații cele mai multe, și chiar și atunci cînd istoricii aveau documente pe care s-ar fi putut bizui, mulți dintre ei au preferat să dea crezare miturilor, în locul documentelor neconvenabile puternicilor vremii. Asta cînd ei înșiși n-au participat (și nu participă!), din convingere sau de frică, la falsificarea istoriei țării lor.
Cărțile lui Figes nu mai sînt traduse în Rusia; editurile cu care avea contracte s-au răzgîndit, „din motive economice“, zic ele. Istoricul însă e convins că adevărata cauză a fost că scrie critic despre regimul Putin, despre stalinism și despre minciunile sfidătoare cu care țarul kaghebist justifică invadarea Ucrainei și dușmănia cu care privește Occidentul. Figes explică în Istoria sa de ce Putin umblă să confiște imaginea Marelui Cneaz Vladimir Kieveanul, căruia i-a ridicat o statuie uriașă la Moscova. Putin a făcut asta în numele teoriei că ucrainenii și rușii ar fi un singur popor – rusesc, evident! – și că, prin urmare, statul ucrainean trebuie să dispară, iar ucrainenii să se întoarcă la Maica Rusia, după anihilarea „fascismului“ de la Kiev printr-o „operațiune specială“. În acest scop, Putin folosește istoriografia sovietică de pe vremea lui Stalin, cel ce i-a reabilitat pe țari, inclusiv pe paranoicul Ivan cel Groaznic, după ce Revoluția din 1917 a pus capăt țarismului. Minciuna cu Rusia kieveană a apărut însă cu multe secole în urmă, cînd, dintr-un singur foc, Ivan cel Groaznic a pretins că e urmașul cneazului Vladimir al Kievului și al împăraților Bizanțului, folosind pentru asta cronici inventate ad-hoc sau falsificînd vechile cronici.
De fapt, chiar și venerabilele cronici despre întemeierea statului rus nu au fost scrise la acea vreme, ci zeci de ani mai tîrziu, asta constată Figes după consultarea documentelor din arhive. Aceste cronici fondatoare se bat cap în cap, încît au împărțit istoricii în normandiști și antinormandiști, într-o dezbatere care continuă și azi. Neaoșiștii, adică antinormandiștii, susțineau, începînd din secolul al XIX-lea, că rușii sînt autorii acestei operațiuni din care a apărut Rus, cum era numită Rusia pînă la Petru cel Mare, în vreme ce normandiștii afirmau că întemeietorii statului ar fi fost de origine străină, triburi germanice din Scandinavia, deoarece localnicii trăiau într-o sălbăticie care nu le-ar fi îngăduit să atingă un asemenea grad de organizare. Țarii de origine germană, printre care Ecaterina a II-a însăși, au susținut această a doua teorie. Ecaterina, care se lăsa sfătuită de marii iluminiști occidentali adepți ai democrației, era însă de părere că Rusia nu putea fi condusă decît autocratic, din pricina vastității sale. În credința populară, puterea țarilor ar fi fost de origine divină și îi împărțea pe autocrați în două categorii. Țarii buni, trimiși de Dumnezeu însuși pentru a-i cîrmui pe ruși, și țarii răi, antihriștii, de origine satanică, prin care divinitatea îi pedepsea pe ruși pentru păcatele și lipsa lor de credință. Astfel că în fruntea revoltelor împotriva autorităților apăreau țari autoproclamați care-l acuzau pe țarul în funcție că ar fi fost Antihristul împielițat.
Orlando Figes, O istorie a Rusiei, traducere de Cătălina Staicu și Ioana Aneci, Editura Polirom, 2026.
1.217 vizualizări
