Mă apropii cu prudență de cărțile foarte groase, iar Confiteor face parte cu prisosință din această categorie. „Cărămizile“, cum li se mai spune, pătrund în programul tău zilnic și-l schimbă, încît primele cincizeci de pagini le citesc cu întrebarea dacă merită cartea să merg mai departe cu ea. Romanul acestui catalan, straniu, dar familiar, chisnovat, dar cît se poate de limpede, te prinde într-o aventură care te plimbă în timp pînă în secolul al XIV-lea: în primele pagini te intrigă, iar cu cele ce urmează te face să te îmbarci într-o lungă călătorie. Îți amintește de romanele cu subiecte medievale ale lui Eco, de misterele cărturărești din anumite narațiuni postmoderne cu schimbări imprevizibile de perspectivă și de libertățile baroce din romanele fantasy spaniole.
Adrià Ardevol, personajul principal din Confiteor, e catalan, ca autorul său, dar unul universalist: are adică boală pe Franco, cel ce i-a ucis pe republicani și i-a persecutat pe supraviețuitori, mai ales pe catalani, cărora le-a luat toate prerogativele și le-a interzis limba, ține la identitatea sa culturală, fără însă îngustimi regionaliste. Un catalan luminat. Și genial. Știe 12 limbi străine, dintre care cîteva moarte, cîntă la vioară și are pasiuni de cărturar. Idealul lui e să învețe, iar ușurința cu care învățătura îi intră în cap îi dă o modestie paradoxală, de tip „Ce mare lucru?“. Pe trunchiul poveștii autobiografice a ultradotatului narator se ivesc mereu alte istorii, ca în romanele-foileton din secolul al XIX-lea sau, mai degrabă, ca în foiletoanele TV. Cabré e și scenarist de seriale TV de unde i se trage, pesemne, abilitatea de a divaga, fără să se piardă de firul principal. Construcția romanului e cît se poate de bine stăpînită, încît nu-ți dă nici o clipă senzația de bric-à-brac baroc. Cît despre pretextul călătoriei în timp, acesta e căutarea peripețiilor prin care a trecut o vioară Storioni, cu tot cu preistoria ei.
Ce a vrut autorul cu ambițiosul său roman? Unii susțin că, în Confiteor, Jaume Cabré a cercetat fețele răului, căutîndu-le rădăcinile într-o lungă călătorie prin timp și spațiu. Chestia asta o spune primul protagonistul romanului, drept justificare pentru arborescența narațiunii sale. E adevărat, însă cam reducționist spus, ca strîngerea nisipului în pumn.
Moraliștii chitiți nu pierd vremea cu nuanțele, mai ales cînd e vorba de rău: ce nu e alb e negru! O solidă experiență a vieții de toate zilele, dar și a vieții din cărți, îl face pe autor să analizeze griul în drumul său de la alb spre negru. Personajele lui rele, „negative“, cum li se zice în jargon critic, nemernicii, ticăloșii, scelerații sînt la început persoane cumsecade, n-ai bănui ce le poate pielea. Chiar și atunci cînd se afundă în rău, toți își găsesc justificări rezonabile, au și momente de cumsecădenie, cum e Ardevol tatăl. La fel cum răutatea are fisuri, bunătatea nu e scutită nici ea de slăbiciuni („răutăcismele“ persoanelor admirabile) și chiar de mici ticăloșii. Mai mult, răul poate avea o aparență respectabilă, iar binele poate părea ridicol în acest roman la care catalanul a lucrat timp de opt ani și despre care ne anunță la sfîrșit, cu umor, că e „definitiv neterminat“. Cum nu e vorba de un roman deschis, dimpotrivă, zicerea asta paradoxală vine din partea cuiva care știe că a izbutit să ducă la un foarte bun sfîrșit cartea la care a lucrat mulți ani. Uneori modestia ipocrită a scriitorilor e enervantă.
Jaume Cabré, Confiteor, traducere de Jana Balacciu Matei, Editura Pandora M, 2021.
