Mie mi-e foarte dragă Monica Macovei. Cînd mă pun în locul ei, mă cutremur. Și eu sînt destul de inteligentă și, din cauza asta, am trecut prin multe eșecuri. Dar ca ea, mai rar! Pentru că nici un bărbat, de la Băsescu un jos, nu se uită – hélas! – la hipotalamusul tău. Toți vor… de parcă ea n-ar ști! Ei, și de unde nu-i, nici Dumnezeu – vorba aia – nu cere, ceea ce e o mare porcărie. Sînt absolut convinsă că dna Monia Macovei e o mare senzuală in nuce sau in spe, cum se mai zice. Dar tocmai aici stă forța domniei-sale: în a refuza masculii cretini care se fac că o refuză. Și tot de-aici derivă și forța politică a dînsei: lumea are încredere în ea fiindcă nu e dependentă de nu știu ce amant sau soț viril, care poate să-i șoptească în așternuturi „Fă aia! Aliază-te cu ăla!”. Nu. Doamna Monica Macovei nu se poate alia decît cu ea însăși, cum am făcut și eu într-o vreme, noaptea, sub pătură, pe la șaispe ani. De-aia a și avut niște intervenții la UE (ce prescurtare perversă, în fond!) împotriva României, fiindcă ce e țara asta pînă la urmă, dacă nu o femeie ușoară, salvată de impecabilul ei relief erotic? Poate fără să vrea, domnia-sa face parte din categoria acelor ființe feminine despre care buna mea prietenă, marea actriță și poetă Ioana Crăciunescu, spunea că, în privința relației dintre existență și eros, ele sînt, citez, „tantra pă mantra”. Și sînt convinsă că, la fel ca mine, nici dumneavoastră nu mai credeți că frumusețea va salva lumea, ci inteligența. În acest sens, uitați-vă la bietul Stephen Hawking. Te sperii cînd îl privești, dar el și nu altul a descoperit găurile negre… Așa că, doamnă Monica Macovei, cu toată sinceritatea, țineți departe!
(va urma)
