La cîte neîntîmplate se petrec în ultimii ani în învățămîntul de la noi, cu miniștri plagiatori și cu miniștri care nu știu limba română, povestea cu manualul de Geografie pentru clasa a VI-a, cel atît de plin de greșeli că trebuie reeditat și tipărit din nou, e „decît” o consecință a unei crize care s-a transformat într-un buboi ce s-a spart urît mirositor într-un manual făcut parcă de repetenții acestei materii. Cum mama dracului au trecut însă neobservate toate aceste greșeli, pentru care și nota 2 e prea mare, de angajații Editurii Didactice și Pedagogice, cei recunoscuți pentru acribia lor?
Dar pînă să ajungă la editură, manualul ăsta a trecut mai întîi printr-o comisie de specialiști de la care a primit binecuvîntarea. Cine au fost specialiștii ăia? Căci, dacă stai să te gîndești, autorii manualului au luat parte la un concurs unde au fost declarați primii clasați. Acum, editura vrea să-i dea în judecată și pe autori, și pe evaluatori, ca să-și recupereze pagubele, după ce a tipărit peste 140.000 de exemplare din acest manual.
Autorii însă au participat la un concurs, cu un manual pe care l-au făcut atît cît îi ducea pe ei mintea. Nu poți să spui despre ei că sînt vinovați că au cîștigat concursul. N-au trișat, n-au plagiat, ci de atîta au fost în stare cînd și-au înscris cartea la concurs. Vinovați sînt cei ce i-au declarat cîștigători și care n-au fost în stare să le dibuiască prostiile comise. Căci, ca și în sport, nu-l poți acuza pe cîștigător de greșelile arbitrilor care i-au dat note, decît dacă învingătorul a trișat. Or nu e cazul. Învingătorii au propus un manual plin de aiureli, iar arbitrii le-au dat cea mai mare notă din competiție. Așa că editura ar trebui să se întoarcă împotriva comisiei de validare, nu și împotriva competitorilor care s-au făcut de rîs. Sau cu cît mai mulți dăm în judecată, cu atît mai puține sînt șansele să descoperim vinovații?
Editura, totuși, ce-a păzit? Mai ales de cînd a devenit singura editură care poate publica manuale școlare? Cu ani în urmă, Costache Olăreanu, care lucra la această editură, îmi spunea că acolo era singurul loc unde era exclus să apară greșeli de literă sau de conținut. Susținea asta cu o anumită mîndrie, deși recunoștea că el era doar o rotiță din mecanismul editurii, care funcționa ca un ceas elvețian. După apariția acestui manual, ce încredere mai putem avea în editura care publică toate manualele, în regim de monopol?
