Nu ştiu dacă aţi aflat, dar nu există lucru mai complicat decît împărţirea unei moşteniri. Mai ales cînd: 1) nu ştii să socoteşti decît pe degete şi cunoscuţii nu te lasă să faci calculele aşa pentru că „iar umpli bucătăria de sînge şi falange, băi prostule!“. Bine, am putea adăuga şi 2) părinţii sînt încă în viaţă, dar asta e ceva foarte relativ în comuna Săcălăşeni. De altfel, maramureşenii au o vorbă: cînd ai un ciocan în mînă toţi părinţii din jur îţi par cuie.
Acestea fiind spuse, să intrăm în poveste la fel de direct pe cît a intrat cuţitul lui Onoriu Radu în frate-su Călin. Serios, Onoriu? Cît se bea, exact, în Maramureş cînd se naşte un copil? Şi ce vrea să însemne, e cumva masculinul de la Onoreea? Se tratează cu penicilină? Nu ştim, nu insistăm. În orice caz, reuşita tînărului al cărui nume nu e Sifiliu sau Micoziu e demnă de toată admiraţia: a nimerit din prima, chit că vedea cel putin trei fraţi în faţa ochilor. „Yes! Ştiam io că e ăla din dreapta! Să vezi ce prăpăd fac dacă particip la Poarta Norocului!“
În final, totul se termină cu bine: Călin e mort şi a scăpat de mahmureala cruntă care-l pîndea a doua zi, Onoriu e reţinut cu treburi într-un frumos ospiciu, iar poliţiştii pun pariu dacă afecţiunile psihice ale criminalului îl scapă de puşcărie sau nu. Şi dacă cineva se întreabă cum a putut omul să-şi omoare propriul frate, îi răspundem simplu: nu-i bai, că mai are unul.
