Momentul în care Coaliția pentru Familie a anunțat că a strâns peste trei milioane de semnături pentru a modifica definiția familiei din Constituția României a provocat stupoare maximă în societatea românească deschisă la cap, progresistă. “Cum, băi, nene, adică sunt peste trei milioane de români de peste 18 ani atât de încuiați încât vor să ne târască înapoi în Evul Mediu? Ce treabă ai tu cu ce fac alții în dormitor? Sau în bucătărie, sau în debara, sau unde vor ei să facă sex?”
Mda, am fost uimiți
să constatăm că semenii noștri, cetățenii României din secolul XXI, au rămas intoleranți la sexualitatea altora, că ei consideră că relațiile intime între persoane de același sex sunt un păcat, așa cum scrie în niște cărți de acum câteva mii de ani, că n-au înțeles nimic din evoluția societății din ultimii 60-70 de ani, că…
Și, totuși, există o parte a societății românești care se revendică de la tradiția creștină, chiar dacă nu în totalitate, nici măcar din punct de vedere al sexualității. Probabil și printre cei peste trei milioane de semnatari și semnatare ale inițiativei CpF de modificare a Constituției sunt foarte mulți cei care nu se mai căsătoresc virgini/virgine. În definitiv, revoluția sexuală a avut loc în Occidentul decadent prin anii ’60 ai secolului trecut, dar a ajuns și la porțile Orientului cu timpul. Chiar și în cele mai tradiționaliste comunități românești, obiceiul jucatului cearșafului în noaptea nunții a devenit extrem de rar, pentru că, în general, a cam dispărut cerneala roșie de pe piață.
Boccaccio a scris Decameronul
în secolul al XIV-lea, iar cartea a circulat în manuscrise aproape o sută de ani, fiind tipărită de-abia în 1470. Într-una dintre poveștile care, câteva secole mai târziu, încă-i mai scandalizau pe pudici ne este descris un cuplu care, de când se căsătoriseră, nu-și permiseseră niciodată, nici în cele mai intime momente, să se vadă goi. Totul se petrecea între ei prin două orificii discrete practicate în cămășile de noapte. Chiar și în secolul al XIV-lea, cu mult înainte de apariția lui Freud, acest lucru părea atât de absurd și ducea inevitabil spre alte modalități de ostoire a frustrărilor, încât autorul nu putea să nu-l satirizeze.
De la raderea de pe fața Pământului
a Sodomei și a Gomorei, reală sau doar moralizator descrisă în Vechiul Testament, a trecut mult, foarte mult timp. Moravurile diverselor societăți s-au schimbat continuu, oscilând între perioade de deschidere, experimentare și lipsă de prejudecăți și perioade de un bigotism feroce. În funcție de doctrinele oficiale ale momentului, fiecare dintre aceste perioade a fost descrisă cam la fel de către adversari. Există momente în care libertatea de moravuri este proslăvită, există momente în care moravurile stricte, de inspirație iudeo-creștină, sunt ridicate la mare preț. Nimic nu durează o eternitate, iar abordarea sexualității umane variază în societate, în funcție de diverși factori.
Trăim, de câteva zeci de ani,
într-una dintre perioadele în care societatea are puține tabuuri sexuale, iar cuvântul perversiune acoperă cu greu câteva excentricități sexuale cu greu acceptabile chiar și de către cei foarte, dar exagerat de deschiși la minte.
Perversiunile există prin raportarea la anumite norme sociale. Dacă normele sociale sunt permisive, atunci ceea ce bunicii noștri considerau a fi o perversiune este, în zilele noastre, un lucru firesc. În fapt, în psihiatrie și psihologie, termenul de perversiune sexuală a fost înlocuit cu cel de parafilie, definită ca tulburare a sexualității în care persoana este excitată de gânduri, fantezii sau comportamente sexuale atipice, ce nu corespund normelor sociale. Nici măcar tulburările parafilice nu sunt considerate patologice atâta timp cât nu provoacă suferință persoanei respective sau persoanelor din jur. Cum ar veni, ne întoarcem la “nu ne interesează ce face altul în dormitor/bucătărie/debara, atâta vreme cât nu ne afectează direct”.
Ei bine, în această societate
extrem de deschisă la plurisexualitate, în această societate care a eliminat din vocabular aproape complet cuvântul perversiune, în această societate în care sexul nu mai este considerat nici păcat în ochii Domnului și nici o ofensă adusă moralei, o parte a păturii progresiste (dar nu numai) a societății crede că una dintre cele mai grele jigniri pe care le poate aduce unui adversar este invitația la sex oral.
Oameni care își afișează curcubeul LGBTQ la profilurile de Facebook atunci când vor să-și arate deschiderea, oameni pentru care, dacă-i întrebi, sexualitatea nu mai are secrete, în fine, oameni deschiși la cap ai secolului XXI ies în spațiul public și sunt convinși că dacă poartă o pancartă pe care scrie “Muie X!” au dat o lovitură crâncenă.
Într-un interviu acordat în 2017 revistei Psychologies, psihiatrul Rareș Ignat spunea, vorbind despre evoluția percepțiilor societății, că “sexul oral a ieşit de sub umbrela perversiunii, dar pentru unii pare că a devenit insuficient de intim sexual. Sexul oral sau cel anal nu mai sunt incluse azi ca perversiuni sexuale”.
Și-atunci, dacă trăim într-o perioadă în care societatea nu mai face din sexul oral un lucru rușinos, care e șmecheria cu transformarea lui într-o înjurătură? Să fie cei pentru care “Muie, bă!” este supremul argument al superiorității niște oameni la fel de nefericți precum personajele lui Boccaccio? Să iasă în stradă doar pentru a ne spune că sunt nefericiți în dormitoarele personale și că, pentru ei, chiar și poziția misionarului e trecută la categoria fantezii sexuale?
Probabil că așa și este, dar de ce ne-ar interesa pe noi ce fac domniile lor în intimitate și care le sunt suferințele? Putem oare să-i ajutăm cu mai mult decât o privire tristă și cu recomandarea de a consulta un specialist?
