N-ajunge Măciuchița la carul cu oale

Cred că am mai scris odinioară despre un grafoman veleitar, care nu poate trăi și crea de răul lui Cărtărescu. Sufletul lui, lovit în demnitatea geniului său creator, este răscolit de revoltă. Acuma, dacă e să fim sinceri, sînt ceva mai mulți care nu pot trăi de răul lui Cărtărescu. Este evident pentru toată lumea că susnumitul a înșfăcat toate premiile cu putință, a complotat, a uneltit, s-a strecurat și a închis în nas ușa destinului pentru ceilalți, mult mai talentați și mai profunzi ca el. Numai că, în marea lor majoritate, cei din urmă nu dau pe goarnă în piața publică. Bîrfesc. Pe Messenger, la crîșmă, în pat cu soția sau iubita. Își dau seama, că doar nu-s proști, că orice jelanie de acest soi, orice reproș adus culturii și editurilor românești mafiote îi scufundă în ipocrizie și-n ridicolul public.

Lucian Ciuchiță, căci despre el e vorba, nu vrea să fie confundat cu plebea mormăitoare. El are tăria opiniunilor sale și zice clar că toată afacerea editorială este o cloacă de parveniți, șperțari, hoțomani și pungași. La podcastul Lebăda neagră a avut la dispoziție o oră să se desfășoare. Gazda l-a prezentat publicului, pentru că, să nu rîdeți, nici admiratorii domnului Ciuchiță nu știau cine e domnul Ciuchiță, care a grăit așa: „Deci numai dacă ei te acceptă, numai ei pot să fie premiați, numai ei au valoare, restul sunt scriitori de nișă. Pentru că deja s-a creat marketing literar, deja nume precum Liiceanu sau Cărtărescu. Sunt mărci comerciale. Aceasta este mafia în care… unde am ajuns. Deci anumite persoane, anumiți scriitori, chiar dacă nu sunt foarte valoroși, sunt promovați pe banii statului, pentru că există găști literare și pentru că există…”

Din nefericire, felul în care vede domnia sa cultura română face parte din galeria ignorantă, veleitară și gălăgioasă a refuzaților. Să explic simplu. O editură e o afacere. Din care vrea să scoată bani. Și, ca orice afacere, nu acceptă subproduse. Din cunoștințele mele, unele edituri refuză între 100 și 200 de manuscrise anual. De ce? Pentru că-s scrise cu picioarele. O editură vrea să vîndă, iar dacă textul e bun, îi face vînt în lume și cu un pic de promoție. Ăsta e tot secretul.

Veleitari, înălțați grinda (e un citat aici, dar nu vi-l dezvălui)! Prin urmare, dacă ar publica pe veresie, ar închide porțile și ar depune bilanțul. Dar cui îi pasă?

Însă Lucian Ciuchiță are valoare, nu ce credeam noi, neisprăviții. „Dacă te duci și întrebi de mine, «Da, avem» și o să aducă o carte din spate. Pentru că asta este și vom ajunge la această discuție, aceasta este mafia în care, unde am ajuns.” Totuși, hai să vă explic cum ajung cărțile „în spate”. Nu cu mafia. După una, două, trei săptămîni de expunere și dacă o carte nu se vinde, librarul o duce în depozit, că altfel îi face pagubă. Nu de alta, dar și mafiotul de librar trăiește din vînzarea cărții.

Și acum să revenim la celebritatea de pe tot mapamondul și la moștenirea ciuchistă. Zice o admiratoare: „Total de acord cu opinia domnului Lucian Ciuchiță. Mărturisesc că, deși citesc mult (!), pe dumnealui nu îl știam, poate pentru că nu mai încap(e) de Cărtărescu, Liiceanu, Patapievici, Pleșu, Gârbea și încă vreo câțiva foarte vizibili și lipsiți de talent.”

Prinzînd curaj, romancierul, filosof, cineast și jurnalist zice: „Eu, prin această lucrare și nu numai, pentru că scriu, postez și pe Facebook editoriale, iau o atitudine. Sunt printre puțini jurnaliști cu coloană vertebrală. Am scris inclusiv împotriva presei, din care, hai să spunem că fac parte, dar mă deranjează când văd că presa nu mai este cea de altădată. Am în spate 35-36 de ani. Din acei ani,  după Revoluție, am pășit în rândul jurnalismului. …Premiile alea sunt foarte suspecte, par mai mult cumpărate, par mai mult, sunt, asta este opinia mea și pot să o argumentez și abia aștept cumva dacă se vor gândi cumva să mă dea în judecată, nu e niciun fel de problemă, pentru că atunci vor ieși și alte lucruri.”

Dar cine să fie căutătorul dreptății divine, absolute și impenetrabile? Na, că îl dă de gol chiar intervievatorul: „De ce, Lucian? Tu activezi la un ziar online destul de bine cotat. Active News este un ziar care totuși încă mai dă tonul în presa de investigație. Tu ești acolo editorialist.”

Bun, pînă aici ne-am lămurit. Dar are vreo importanță pe unde își cîștigă bănuții un autor atît de celebru, care are patru cărți publicate la Paris și e difuzat în 57 de țări francofone? Asta e fix ce zice geniul pustiu despre sine. Dar, după ce am transcris ce-a zis, m-a pălit o idee. Care să fie editura aia franțuzească de-a băgat banii-n Ciuchiță? Și i-am dat de urmă. Editura, prezentă cu un titlu ciuchițian chiar la FNAC, este… Ați ghicit? Hai să nu vă mai fierb. Edilivre (editura pariziană care l-a găzduit) se prezintă ca „maison d’édition communautaire” și „maison d’édition alternative”, situată „à mi-chemin entre l’auto-édition et l’édition traditionnelle”. Casa afirmă că nu este forma clasică „à compte d’auteur”, dar oferă „prestations d’édition à compte d’auteur” și este adesea descrisă de observatori ca „société d’autopublication”. Ce înseamnă furculisionul „autopublicațion”? Simplu: plătești și apari. Iar dacă nu ești sigur că ai scris corect, Edilivre oferă: corectură, redactarea rezumatului, copertă personalizată, promoție, pachete „premium” etc., unele la tarife fixe (de exemplu, pachet de „édition premium” în jur de 420 €), iar altele pe pagină sau per opțiune.

Na, că ne-am procopsit, iar balonul glorios, străpuns din nebăgare de seamă de gazdă, a guițat și s-a fîsîit.