Caută în Cațavencii.ro

Te interesează un subiect anume? Scrie termenul căutat şi apasă Enter.

[Închide sau apasă ESC]

Nașul în versiune indiană

Zoom Nașul în versiune indiană

După ce a fost transformat într-o legendă, de pe urma Versetelor satanice, romanul care i-a adus fatwa ayatollah-ului Khomeini, prin care era condamnat la moarte fiindcă l-ar fi insultat pe profetul Mahomed, Salman Rushdie a trebuit să se ascundă. Ani la rînd n-a mai putut ieși din casă decît însoțit și a fost păzit 24 de ore din 24 în case conspirative din Anglia. A continuat să scrie, iar cărțile sale au fost primite ca evenimente editoriale.

De pe urma acestei experiențe, Rushdie a publicat un roman memorialistic despre persoana fictivă care devenise, ca să nu-i dea de urmă adepții ayatollah-ului. După moartea lui Khomeini, scriitorul a ieșit la suprafață, dar tot în condiții de maximă securitate.

Cînd a venit să-și întîlnească cititorii din România, cu cîțiva ani în urmă, Rushdie era păzit în continuare cu strășnicie, căci chiar dacă ayatollah-ul dăduse în primire, continua să existe recompensa de un milion de dolari pusă pe capul romancierului. Editura din România care a avut curajul să-i publice cărțile lui Rushdie, inclusiv Versetele satanice, a fost Polirom, care a scos recent și Casa Golden, în același an în care romanul a apărut în ediția engleză.

Îmi place cum scrie Rushdie. E un meseriaș pe care te poți bizui: povestitor cu har și romancier care știe să te țină în priză pe spații mari. De astă dată însă, Rushdie și-a propus prea multe în acest roman în care ambițiile sale literare mi se par uneori mai mari decît putirința sa. Cred că autorul Versetelor satanice și-a pus în cap, cu această carte, să le închidă gura comentatorilor care cred că, dacă n-ar fi fost fatwa ayatollah-ului, Rushdie nu s-ar fi bucurat de celebritatea pe care o are.

Suficient de inteligent artistic încît să-și dea seama că, dacă ar fi scris un roman de factură clasică, i s-ar fi reproșat că se află la remorca Nașului lui Mario Puzo și că stilul său hiperbolic din acest roman al puterii trimite la Scott Fitzgerald și la Márquez, dar și la Melville, Salman Rushdie a dat-o pe un postmodernism de-a dreptul strident, ca în filmele indiene cu pretenții, în care autorul de hîrtie, un scenarist american, care mănîncă filme pe pîine, își dezvăluie sursele inspirației și își bagă nasul în toate celalte arte, ca un renascentist de dată recentă. Adică un neorenascentist al Internetului, de unde poți afla totul și ceva pe deasupra, la fel cum se lăuda Pico de la Mirandola, cu cinci secole în urmă.

Romanul lui Rushdie mi se pare interesant însă și pentru că pare scris în izolare. La el în casă, scriitorul vede filme și se informează de pe net, devenind treptat un, cum se zice, „addicted” al acestei enciclopedii universale gratuite. Așa se face că romanul se tot extinde în detalii, pe care însă liniile sale epice nu le pot susține, ca un pom de Crăciun în care podoabele fac să dispară bradul. Partea de mijloc a romanului are un soi de luxurianță a detaliilor și a poveștilor colaterale care seamănă cu serialele de la Bollywood, pe care Rushdie pare să le fi urmărit cu sfințenie în lunga perioadă a recluziunii sale. Ce e, de fapt, Familia Golden? Replica indiană a Nașului, ca film-roman de artă. Dar cu ambiții occidentale mai mari, ambiții prin care Rushdie vrea să-i aducă la zi pe Melville, pe Scott Fitzgerald și deloc în ultimul rînd pe Márquez, cel din Toamna Patriarhului. Asta m-a făcut să-mi aduc aminte de Vagabondul cu Raj Kapoor și de modelul său american, jucat de Chaplin.

Salman Rushdie, Casa Golden, traducere de Dana Crăciun, Editura Polirom, 2017.

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.
Comentariile care conțin injurii, un limbaj licențios, instigare la încălcarea legii, la violență sau ură vor fi șterse. Îi încurajăm pe cititori să ne raporteze orice abuz vor sesiza in comentariile postate pe Catavencii.

Editoriale
Editoriale
bijuterii argint