Presupun că n-ați auzit de scriitorul mozambican Mia Couto. Și că nici despre Mozambic nu știți mare lucru. E una dintre cele mai sărace și mai nefericite țări ale Africii, devastată de un război civil care a durat 16 ani. Pe cînd îi intrase în cap că era destinat unei mari politici internaționale, Ceaușescu a tot vizitat țările Africii, unde a exportat armament pe credit și a trimis consilieri militari unor „tovarăși” care practicau un sîngeros comunism tribal, asta în timp ce în discursuri o ținea „neabătut” cu neamestecul în treburile interne ale altor state. Nu știu cît a avut de pierdut România de pe urma aventurilor africane ale cuplului Ceaușescu. N-a făcut nimeni un calcul în această privință, la fel cum, din cîte știu, nimeni n-a evaluat ambițiile politice ale lui Ceaușescu în Africa.
Erau manevrele lui politice la concurență cu operațiunile URSS, care sprijinea partidele comuniste din țările africane fie direct, fie mai ales prin intermediul Cubei lui Fidel Castro? Sau Ceaușescu încerca să-i convingă astfel pe sovietici că e un cîine de pază al comunismului, pe care se poate conta? În anii ’70, Nicolae Ceaușescu a făcut o vizită oficială în capitala Mozambicului. Atunci s-a scris la noi în presă pentru prima și ultima oară despre frăția dintre poporul român și poporul din Mozambic, ceea ce stîrnea comentarii care azi ar fi considerate cît se poate de incorecte politic față de această frățietate.
Pe vechile hărți maritime ale lumii, despre teritoriile neexplorate de europeni scria Hic sunt leones, un avertisment menit să-i prevină pe marinarii curioși asupra riscurilor pe care și le asumă dacă-și bagă nasul în necunoscut. Se puteau întîlni cu leii.
Din cauza titlului am început să citesc romanul acestui mozambican, despre care inițial am crezut că e femeie – Mia, deh, ca la noi! – și că face parte din etnia băștinașilor. De fapt, autorul e bărbat și alb, de descendență portugheză, dar total asimilat lumii din Mozambic. Omul scrie, de altfel, într-o portugheză altoită cu una dintre limbile locale, încît trece drept stăpînitor al unei nou teritoriu între cele două. Așa o fi, dar dincolo de aceste merite lingvistice pe care nu le pot evalua, Mia Couto e unul dintre marii scriitori contemporani de azi. Romanul lui se hrănește, ca să zic așa, din înțelepciunea locală a unei comunități izolate, ceea ce-i asigură o doză specială de insolit și de culoare locală, dar te cucerește cu nemaiîntîlnitele sale personaje care au și „acoperirea” artistică a unui mare scriitor. Poți să spui, pînă la un punct, că poveștile cu oameni mîncați de lei, cu toate mitologicalele aferente, seamănă cu cele despre oamenii mîncați de lupi care se dovedesc a fi tot oameni.
O mare deosebire, cea de la care pornește cît se poate de realist Couto, e că leii din Africa mănîncă oameni în lipsă de altceva sau pentru că, după ce au mîncat oameni morți, rămași pe cîmpurile de luptă, văd o pradă și în oamenii vii. Iar oamenii care nu-și pot găsi dreptatea pe căi obișnuite aleg exasperați lipsa de frică a leilor după ce au mîncat carne de om. Viața care se hrănește din moarte și care ajunge să mănînce vieți într-un circuit al supraviețuirii omului în natură! Dar și al recunoașterii tîrzii că nu poți fi și om, cu toate păcatele sale creștine, și leul sîngeros al obsesiilor tale de victimă a oamenilor.
În romanul acestui mozambican, despre care te miri că e alb, chiar și după ce afli ce hram poartă, descoperi o nebunie ținută miraculos sub control din care apar uneori capodoperele și tristețea fără leac a adevăraților umaniști, cei fără de culoare, din literatura lumii.
Mia Couto, Confesiunile leoaicei, traducere de Simina Popa, Editura Polirom, 2017.
