Pentru el, abstracțiunile parcă aveau miros, culoare și chiar grade de rudenie numai de el descoperite. Radu G. Țeposu, cu ochii lui bulbucați, semăna cu poeții simboliști care auzeau muzica din culori. Citea repede, dar cum avea ținere de minte, digera apoi cărțile pe îndelete. Gazetăria nu i-a deformat stilul și nici nu l-a făcut să scrie banalități exprimate spectaculos. Era profund fără să umble cu lumînarea după profunzimi și echilibrat, ca puțini critici. Avea o tirizie interioară pe care o moștenise, poate, de la preoții din care se trăgea.
Țepi se născuse în 1954, era cu cîteva luni mai tînăr decît mine, dar pe cînd aveam treizeci de ani, îl credeam cu cel puțin zece ani mai bătrîn. Iubea literatura la fel ca entomologii care, după ce prind fluturi în plasele lor și îi cercetează, nu se îndură să-i fixeze cu acul în insectar, ci le dau drumul, cu sensibilitatea binevoitoare a unui Francisc din Assisi.
La fel ca Laurențiu Ulici, Țepi făcea și muncă critică de teren. Se ducea după debutanți la ei acasă, la concursurile literare din țară, știind, din prima parte a adolescenței sale, de cîte bariere interioare trebuia să treacă un debutant înainte de a se înfățișa în public. Țepi i-a susținut pe mulți dintre autorii care băteau sfios la porțile consacrării și care azi au intrat în categoria marilor consacrați. Am fost de cîteva ori în jurii literare prin țară împreună cu el. Pe atunci eu îi ziceam Radu, în timp ce prietenii lui ardeleni îl numeau Țepi, cu o respectuoasă familiaritate. Adulmeca imediat poezia bună, ca un vechi detectiv literar, și descoperea printre versurile uneori stîngace ale cîte unui debutant mirosul trufelor rare, pe care le scotea la iveală atunci cînd juriul urma să hotărască premiile. Am început să-i spun și eu Țepi după vreo doi ani de cînd ne cunoscuserăm.
După ce se termina jurizarea, în care ultimul cuvînt îl avea Radu G. Țeposu, chiar și atunci cînd din juriu făceau parte critici mai grei decît el, începeau discuțiile teoretice și despre starea literaturii române de atunci, care uneori țineau pînă dimineața. Pe la 12 noaptea mă retrăgeam în camera mea de hotel, fiindcă urma ziua în care se decernau premiile și n-aș fi vrut să apar la ceremonie cu fața mototolită. Dimineața, la micul dejun, Țepi și alți vreo doi-trei combatanți veneau spre noi dintr-o sală alăturată, nedormiți, dar cu aerul că începuseră o nouă zi după un somn zdravăn. Singurul semn că nu dormise toată noaptea era că, pe fața lui măslinie, nuanța de verde se accentuase. Altminteri, Țepi începea ziua cea nouă ca și cum în timpul nopții și-ar fi încărcat bateria la un curent la care numai el avea acces. Omul ăsta, care nu era superstițios, dar care îți spunea ce ți s-ar putea întîmpla în viață din cauza superstițiilor tale, n-a descoperit la timp că avea să cadă victima unui accident auto, deși presupunea că avea să moară de tînăr. Avea 45 de ani.
