Sunt oameni care, atunci când te nășteai tu, își începuseră deja drumul spre nemurirea artistică. Iar atunci când făceai doi ani, lor le ieșea primul disc. Mulți s-ar fi oprit după acel prim disc. În definitiv, sunt trupe și cântăreți care trăiesc dintr-o singură melodie până la adânci bătrâneți. Dintr-un disc ai putea trăi, așadar, de câteva ori mai mult.
Dar nu Nicu,
nu domnul Alifantis.
În mai, anul ăsta, la sfârșitul lunii, a împlinit 64 de ani. Alții, la vârsta asta… Dar nu, nu și Nicu.
De ani buni îl văd live de câteva ori pe sezon. Iar sezonul lui ține de la începutul lui ianuarie până la finalul lui decembrie. Îl văd și-l ascult, pentru că, deși a scos până acum peste treizeci de albume (fără cele cu muzică de teatru), Alifantis nu te lasă să-i asculți muzica înregistrată. Înregistrările sunt pentru momentul ăla în care el își va plimba strănepoții prin parc și nu va mai avea chef să urce pe scenă. Dar câtă vreme are chef, chemare și putere, chiar nu te lasă să stai în casă și să te izolezi între două căști sau de patru-cinci ori mai multe boxe. Probabil crede că e mai bine să-l asculți live, și are dreptate.
Sunt oameni care, din momentul
în care au scris un cântec, nu mai schimbă nimic la el. Îl lasă așa și-l plimbă prin concerte ca un tonomat, identic, neafectat de trecerea timpului. Da, unii așa fac, dar nu Nicu.
De aia, atâta vreme cât poți să-l vezi live pe Nicu Alifantis, n-ai nici un motiv valabil care să te împiedice să faci asta. Pentru că acesta este muzicianul care lucrează la cântecele lui tot timpul. Desigur, nu le schimbă radical, le recunoști de la primele acorduri, dar nici nu sună la fel în fiecare an. Sună, de fapt, din ce în ce mai bine. Și te întrebi: de ce face asta?
Păi, poate că o face
ca să nu se plictisească. Atunci când ajungi să-l cunoști, te prinzi că plictiseala este, probabil, cel mai mare dușman al lui. De aia muncește mai mult decât muncesc oameni mult mai tineri decât el. Are deseori câte un concert pe săptămână, dar nu sunt deloc rare săptămânile în care are câte două sau mai multe concerte. Așa a ajuns la peste 5.000 de concerte din momentul în care, în 1973, a urcat prima dată pe o scenă. Să cânți atât de des, live, fără, măcar, negativ, ci fie să cânți singur, doar tu și chitara ta, fie cu Zan sau în alte formule, ar duce pe oricine spre automatism. Și plictiseală. Dar, cum am mai spus, nu pe Nicu.
Și poate nu doar teama că s-ar plictisi el îl face să muncească atât și să vină mereu cu ceva nou. Poate a văzut destule cazuri în lunga lui carieră în care așa-zise vedete ajungeau să plictisească publicul. Și, cu siguranță, lui asta nu i se întâmplă pentru că, muncind enorm, fuge de asta, în continuare, așa cum atleții nu pot să fugă decât până la o vârstă.
Dacă ar fi un produs
al industriei auto, Nicu Alifantis s-ar putea promova, în fiecare an, ca un facelift. Numai că Nicu Alifantis este om. El evoluează, discret, în fiecare an. Mulți, odată ajunși sus, s-ar fi amețit rapid și n-ar mai fi găsit decât drumul spre vale. Confirmându-și unicitatea, Nicu Alifantis n-a găsit drumul ăla în jos, ci continuă să se plimbe, foarte organizat, numai pe cel care duce în sus.
Nicu Aliantis nu e mașină și nici robot. Iubește, cântă, râde și plânge, ca orice om. Bine, el nu cântă ca orice om, cântă ca Nicu Alifantis și e singurul căruia-i iese asta. Ca orice om, însă, nu întinerește. Nici nu poți spune despre el că ar îmbătrâni, e drept.
Dar, în mod cert, îți dorești să dureze la nesfârșit, să poți, oricând vrea el și oricând vrei tu, să-l asculți live, ca să vezi ce a mai îmbunătățit la piesele lui. Câtă vreme cântă Nicu Alifantis, nimic nu se poate termina.
Foarte frumos scris. Despre dl Alifantis poti sa scrii mult fara a deveni plictisitor. Nu sunt eu indreptatit, dar tot nu ma pot rabda sa nu adaug ca are o personalitate fabuloasa. Este de o incredibila modestie si remarcabila intelepciune (poate ca prima o fi de fapt asociata celei de a doua).
Mai sterge-mi zaua ruginita/ Aseaza-mi chivara mai drept/ Si vezi de ce nu vine carul/ cu cavalerii ce-i astept…prea bun
Foarte bun articolul. Din nefericire Nicu Alifantis e mult mai puțin cunoscut decât crede mica majoritate instruită. La fel ca el, Andrieș, Baniciu, Stănculescu și alții sunt îngropați de vii sub peturile muzicale care circulă chiar și acolo unde nu ar trebui, și anume la posturile naționale de radio. Acum doi ani fata unor prieteni bucureșteni era clasa a opta și au mers cu clasa la un concert al lui Nicu în I.O.R. Diriga i-a întrebat cine a auzit de N.A. Mara a fost singura din clasă care auzise
De excepție!
Eram la începutul anilor ’90. Tabără de instrucție pe lângă Sibiu (Daia, eram în școala militară). În jur de o sută de adolescenți, băieți. Ne bucuram de orice concert, dar ne plăceau mult cele cu fete, (vârsta, testoronul). A venit Nicu Alifantis. S-a urcat pe scenă, l-am ignorat, vorbeam între noi. A început să cânte și … minune! În câteva minute îl ascultam fascinați.
„Mai lasa-ma un anotimp, un an, un timp.”
Mi-aș dori foarte mult să ajungă mesajul și la maestrul Nicu Alifantis.