La primul concert Depeche Mode în România, eram eu plecat în străinătate și n-am putut ajunge la timp. La al doilea, erau ei în aceeași situație. Da’ n-a fost rău că, până la urmă, l-am prins pe al treilea. Pentru 2,50 lei, cât costă revista, n-am să vă povestec nici concertul și nici cât de bine se ține Dave Gahan la 51 de ani n-am să vă spun. Ați fi putut afla asta și voi, plătind între 135 și 435 de lei sau făcând sampling pentru vreo publicație sau vreun produs. Ați fi transpirat vreo trei ore, e drept, ca spermatozoizii îmblăniți de la Durex, dar apoi ați fi avut acces cam în orice zonă a stadionului. Și nici nu v-ar mai fi controlat nimeni la intrare. Asta cu lipsa controlului n-o știam, că luam măsuri din timp și nu mai dădeam banii pe jetoane. Dar nu le poți avea pe toate.
Mișto la trupe în care vârsta medie e în jur de 50 de ani e că nu e chiar ca la Rolling Stones sau ca la Toto Cutugno: poți să te bucuri de show fără să mai ai grija bunicilor. Nasol e că nu poți impresiona pe nimeni cu faptul că știi textele melodiilor și că știi, mai ales, că melodia “cu Richard” se numește, de fapt, “Personal Jesus”. Nu știu cum e la concertele Lala Band sau la cele ale lui Justin Bieber, dar nu merg cu indiscreția profesională atât de departe încât să-mi doresc cu adevărat să aflu.
În fine, am mers la Depeche cu inima îndoită. Mă gândeam că îmi voi întâlni foarte multe colege din liceu și, sincer, nu eram pregătit să fac față acestei chestii. Să explic puțin: în liceu eu făceam parte dintr-o gașcă de rockeri. Gagicile mișto, nu. Ele erau, în general, depechiste. Cel mai mult mă ajuta faptul că iubiții lor erau broseri. Dacă ați văzut vreodată un broser, înțelegeți ce spun. Așadar, cum de întâlnirea cu foștii mei colegi rockeri nu mă temeam, potențiala întâlnire cu depechistele din MF 3 îmi dădea ceva emoții. Doar nu credeți că am învățat de unul singur cuvintele de la “I Feel You” sau că le-am învățat fără a mă simți obligat să ofer în schimb ceva promisiuni tinzând spre eternitate.
De fapt, mint. Cu nerușinare. Mi-aș fi dorit foarte mult să-mi întâlnesc fostele colege depechiste la concert. Un calcul simplu și meschin îmi spunea că simpla vedere a unor doamne de aproape 40 de ani (deformate, ca mine, de două nașteri și cu o calviție prost mascată) m-ar fi făcut să mă simt un rocker încă tânăr care n-are decât 30 și ceva de kile în plus față de începutul anilor ’90, secolul XX. Din păcate, această mică bucurie răutăcioasă mi-a fost refuzată. Am văzut, însă, o mulțime de cupluri mamă-fiică, unde fiica avea în jur de 30 de ani, iar mama arăta mult mai fresh. Au fost momentele în care mi-au lipsit observațiile impertinente ale colegului Pitici (gratis.com), care sigur le-ar fi întrebat pe respectivele mame de ce sunt atât de nesimțite și nu și-au învățat și fiicele să aibă grijă de look-ul lor. Întrebări nepuse, evident, în lipsa unui om cu tupeul lui Radu.
Norocul meu a fost că, după două telefoane, am reunit o parte din redacție, împărțind drumurile după beri cu un mare poet și analist în viață. Asta mi-a amintit de primul mare concert văzut cam în același loc, în 1992, când n-aveai voie să consumi alcool pe stadion. Dar m-a făcut să uit de goana după penibili. Până la urmă, ăsta e secretul unui concert reușit: să încetezi, atunci când începe muzica, să te mai holbezi la pițipoancele în rochie de seară târâte de aripă de către finanțator sau la băieții care ar vrea să arate ca solistul, deși de sub vesta imitație se revarsă o burtă de grataragiu profesionist al week-end-urilor de la Cernica.
Apropo, nu știți vreo televiziune interesată să cumpere imagini cu analiști țopăind?
broser e ala tuns bros?