Unul dintre meritele bizare ale Premiului Nobel e că îngăduie aproape aceleași familiarități ca jocul la Loto. Iar laureații săi – chiar și cei pe care nu i-ai citit – îți devin instantaneu apropiați, de parcă i-ai cunoaște de cînd lumea. Olga Tokarczuk, de pildă, care mi se pare infinit mai valabilă decît mulți premiați din ultimii douăzeci de ani, dar depărtișor de cei cîțiva scriitori cu adevărat mari care s-au rătăcit prin plevușca neașteptaților.
În volumul de povestiri majoritatea fantastice, cîteva SF, apărut în Polonia acum doi ani, O.T. are și pagini geniale, dar și destule așa și așa. Adică, să ne înțelegem, bune, însă nu sclipitoare. Întregul e tulburător și probabil că cei care ați mai citit proza ei ați băgat de seamă că și în textele realiste de pînă la Povestiri bizare își face loc fantasticul. De altfel, la autorii de proză fantastică simularea verosimilității, care de multe ori le dă bătaie de cap realiștilor, e una dintre probele care-i deosebesc pe greii genului de fantazatorii ușurei.
Scala timpului se mișcă derutant în povestirile Olgăi Tokarczuk, cînd în prezentul recent, cînd în trecutul de pe la 1600 al republicii poloneze pe care un medic scoțian, ajuns la curtea regelui Ioan Cazimir al II-lea, o socotește o ciudățenie – o republică condusă de un rege care e ales de supușii săi – cînd, în sfîrșit, într-un viitor distopic, adică nasol. O.T. își pliază stilul după cum o îndreaptă timpul, cu o versatilitate demnă de invidiat și cu un cuceritor simț al măsurii, astfel că, pînă să afli cînd se întîmplă ceea ce se întîmplă în povestirile ei, decorul cuvintelor te ajută să anticipezi încotro te duce autoarea.
Ce se întîmplă însă în povestirile ei? În Polonia de la 1600 apar din pădure niște copii verzi, pe care medicul scoțian se apucă să-i studieze, în absența regalului său pacient plecat să se lupte cu suedezii. Cu aerul ei livresc, de sus pînă jos, cu mirările crescînde ale europeanului învățat cu o climă mai blîndă și cu alte obiceiuri, mai puțin violente, povestirea mi s-a părut antologică. O.T. exploatează tema străinului în mai multe povestiri – de la Scrisori persane încoace, călătorii din proza lumii sînt uimiți de ceea ce văd prin străinătatea îndepărtată, ca ardeleanul cînd vede girafa. În textele mai lungi, personajele capătă gust de filosofare și fac schimb de opinii despre ale vieții valuri și despre soarta schimbătoare a omului, cu observații profunde, exprimate cu simplitate. Se cunosc și în aceste povestiri preocupările ecologice și feministe ale scriitoarei – într-o mănăstire din Elveția, niște bătrîne măicuțe separă cu sfințenie ambalajele alimentelor, asta pe lîngă ocupația lor de căpătîi, transmisă de la o generație la alta, de a echipa o mumie cu diverse obiecte de vestimentație, încît să pară vie. Tot aici, un personaj remarcă cum din niște vaci moarte supraviețuiește plasticul care le-a adus sfîrșitul. Și asta unde? – în Elveția, nu în vreo țară din lumea a treia. O.T. are grijă să nu apese prea tare pedala ecologismului, pe care-l servește asezonat cu un umor îngîndurat. La fel procedează și cu feminismul, care nu devine ațos și ritos în povestirile ei fantastice.
Textele SF ale Olgăi Tokarczuk n-au relieful celorlalte, cu excepția poate a unuia, care poate concura liniștit cu proza marelui Stanislaw Lem, misteriosul Trasfugium, căruia personajele îi dau tîrcoale fără să-i poată dezlega enigma. Altfel, cu inventivitatea ei uneori extraordinară și cu un dar de a povesti despre cele mai bizare lucruri cu o rafinată simplitate, poloneza te convinge că, în cazul ei, jurații Academiei Suedeze au nimerit-o.
Olga Tokarczuk, Povestiri bizare, traducere de Cristina Godun, Editura Polirom, 2020.
