E o diferență mare (și dramatică, pentru firile mai sensibile) în ceea ce privește statutul scriitorului român din generația lirică a lui Nichita Stănescu și Marin Sorescu și din cea a lui Cristian Popescu și Ioan Es. Pop.
Primii au fost de la bun început „canonici”, avînd norocul debutului în anii ‘60, mai liberali, după caznele realismului socialist. Cei din urmă n-au fost niciodată așa, fiindcă au debutat la finele epocii Ceaușescu ori după 1990, cînd rezistența prin literatură din timpul comunismului nu mai avea sens. E motivul pentru care Ioan Es. Pop nu se bucură de recunoașterea publică a marilor poeți din generația ‘60, deși se află – artistic – la nivelul lor.
Reeditarea primei sale cărți, Ieudul fără ieșire, are de aceea o semnificație specială. Poetul descoperit de regretatul Laurențiu Ulici a venit după o generație literară extrem de puternică, a „optzeciștilor”, schimbînd discursul lor postmodernist, ludic, inter- și meta-textual, plin de referințe culturale, cu unul post-expresionist, tragic, impregnat de suferință, îmbibat de imagini și structuri ale captivității.
În poezia lui Ioan Es. Pop, omul nu este niciodată liber și nu poate spera să fie. De la cea mai banală situație de viață, de la cel mai mărunt episod, de la orice întîmplare, se ajunge lent, dar ireversibil, printr-o extraordinară acumulare de tensiune, la dramatismul ori tragismul condiției noastre.
Fiindcă mai există și profesori care nu înțeleg mare lucru din literatură, cu atît mai puțin din poezie, unul dintre ei l-a muștruluit public pe Ioan Es. Pop pentru că, prin Ieudul fără ieșire, ar fi denigrat imaginea satului Ieud.
Adevărul este că, datorită scriitorilor noștri, Siliștea Gumești ori Ieudul capătă o imagine și o identitate simbolică, dincolo de conturul real al unui sat anume. Pentru cei care nu au citit încă acest volum excepțional apărut în 1994 și reeditat acum cu coperta originală, recomand intrarea în Ieudul fără ieșire.
Ioan Es. Pop, Ieudul fără ieșire, Casa de Pariuri Literare, București, 2015, 100 p.
