Nu ne mai trageţi pe dreapta. Decît amiabil, dacă se poate

În Bucureşti au loc zilnic cîteva sute de accidente uşoare, chestie care ar trebui să ne mire şi să ne bucure în acelaşi timp, avînd în vedere modul haotic în care se conduce şi pericolul iminent de a avea oricînd un acroşaj cu un cetăţean cu sabie sau pistol. La fel ca majoritatea celorlalte accidente, accidentul meu a avut loc după ce o turmă de rinoceri beţi, condusă de o femeie iscusită, a sprintat în­tr-un Opel albastru şi mi-a raşchetat jumătate din maşină, lăsîndu-mă să mă învîrt pe loc ca un titirez isteric. Impactul a fost atît de puternic încît peştele pe care îl aveam în portbagaj mi-a zburat tot în portbagaj, dar într-un colţ mai îndepărtat.

Acum, potrivit legilor în vigoare, accidentele uşoare în care sînt implicate doar două maşini pot fi rezolvate pe cale amiabilă, la asigurator, sau pe cale războinică, la Poliţie. Am ales varianta Poliţiei, poate pentru că sînt mai de modă veche, dar şi pentru că unul dintre cei şapte ocupanţi adulţi ai celeilalte maşini, care circula haotic cu 95 la oră, a ieşit înjurînd de mama focului, urlînd la mine să nu mai ţip şi să mă calmez, deşi nu spusesem încă nimic. „Aoleeeeeu, Doamneeee, nu vezi că femeia asta e în şoc?“ „Dar…“ „De ce ţiiiiipi, nu mai ţipaaaaa! Eşti şmecher? Nu mai ţipaaaa!!!“ Şi am mers la Poliţie. Mai avusesem eu de-a face cu Poliţia o dată, cînd mi se furase telefonul mobil, iar agentul constatator încerca să mă convingă că e vina mea, pentru că telefonul mobil se lasă acasă, nu se poartă cu tine ca să-i tentezi pe hoţi, dar totuşi nu mă învăţasem minte.

În primul rînd, ca să ajungi la Serviciul de Accidente Uşoare Sector 6 trebuie să fii foarte hotărît că vrei să faci asta. Noaptea, de exemplu, e mult mai uşor să ajungi la Piteşti, şi dacă chiar nimereşti fundătura potrivită, tot trebuie să înfrunţi nămeţi mai mari decît la Stalingrad. De asemenea, pentru că e un serviciu serios, instituţia e servită de doi poliţişti şi patru cîini, minimum doi poliţişti şi doi cîini fiind mereu plecaţi la masă. Poliţistul meu a fost un tip drăguţ. M-a întrebat de minimum cinci ori dacă sînt sigur că vreau să rezolv treaba prin Poliţie şi nu vreau să-l las în pace să-şi continue Solitaire-ul. Apoi a oftat scurt, mi-a dat un formular şi m-a trimis să-l completez, precizînd că nu e niciodată prea tîrziu să mă răzgîndesc şi să rezolv totul amiabil. Am desenat vreo jumătate de oră, am declarat pe proprie răspundere că nu am băut, nu am preacurvit şi nu fac asta doar pentru că-mi place să mă distrez la ora 1 noaptea. Apoi a venit şi doamna care mă lovise, acompaniată doar de unul dintre rinoceri. Pentru a 15-a oară în aceeaşi seară am fost întrebaţi dacă nu vrem să ne înţelegem între noi, pentru că e păcat de Dumnezeu să punem Poliţia la treabă. Oricum, lucrurile nu se mişcă mai repede. Doamna a mărturisit că ea nu se simte vinovată, aşa că hotărîrea a fost luată: „În mod sigur, nu amiabil“. A urmat o altă oră entuziasmantă în care doamna a desenat şi a explicat cum n-a fost vina ei. Am suflat în fiole, am căzut de acord că eram pe aceeaşi stradă. Doamna a început să plîngă, a spus că nu i s-a mai întîmplat niciodată aşa ceva. Poliţistul a mustrat-o cu severitate, dar şi cu blîndeţe. „Să fiţi mai atentă data viitoare, doamnă! Ce facem noi în condiţii meteorologice dificile? Frînăm cu atenţie.“ „Sigur n-are legătură cu faptul că e riscant să înghesui şapte oameni într-o maşină care circulă cu 80 de kilometri la oră, pe asfalt ud?“, am întrebat timid. „Nu trebuie să fiţi obraznic, domnule conducător auto, multe accidente nu se datorează vitezei.“ Doam­na s-a ales cu trei puncte şi 140 de lei amendă, eu m-am ales cu jumătate de maşină franjuri, dar măcar s-a făcut dreptate. Între timp, în jurul nostru oamenii continuau să-i supere pe poliţişti refuzînd să-şi rezolve problemele amiabil.

Publicat în Cațavencii, nr. 1 (79)/2013