Uneori, cînd citești un roman polițist sau detectivistic, ți se pare că autorul te-a păcălit, folosind trucuri literare. Căci, la lectură, tu însuți te transformi în detectiv sau în polițistul care umblă să descopere criminalul. În adolescență, cînd am citit romanul Agathei Christie Cine l-a ucis pe Roger Ackroyd, m-am simțit dus de nas de autoare, fiindcă pînă atunci, în lecturile mele, personajele care povesteau la persoana întîi ce și cum despre o crimă sau mai multe erau deasupra oricăror bănuieli. Și, cînd colo, ce să vezi!? Naratorul din acest roman era criminalul!
Atunci m-a încercat pentru prima dată bănuiala că, în romanele de acest soi, autorul se joacă de-a șoarecele și pisica, de fapt, cu cititorul. Îl duce pe piste false, îl face să bănuiască de crimă pe cine nu trebuie pentru ca, la sfîrșit, unul dintre personajele care pînă atunci păreau cît se poate de pozitive să fie criminalul dovedit.
În romanul lui Michel Bussi, cel mai lăudat și mai premiat autor francez contemporan de cărți polițiste din confreria genului, cititorul e dus de nas ca la fosta cooperativă socialistă „Artă și precizie”. Și asta cu mijloace literare aparent dintre cele mai simple. Efectul e însă atît de complicat, încît merită să stăm nițel de vorbă despre el. Doar că, fiind vorba de un roman polițist, în locul părerilor mele despre carte, care ar putea să vă răpească ceva din plăcerea lecturii, vă las cu niște întrebări la care să vă răspundeți singuri, după ce veți termina de citit cartea.
Ce treabă au casa și grădina cu un iaz cu nuferi, de la țară, ale lui Claude Monet cu niște crime care au loc în satul în care impresionistul s-a dus să locuiască și să picteze la bătrînețe?
De ce să tot fie pomenit în carte un citat dintr-un roman al suprarealistului Louis Aragon?
Ce credeți despre turismul cultural – pelerinaj profesional, dacă vreți –, prin locurile mai mult sau mai puțin sfinte ale artei, cum ar fi satul în care s-a retras Monet pentru a picta nuferi într-o sumedenie de tablouri?
Cît de tare ne marchează viața marea iubire din copilărie și prieteniile cu copiii cu care ne-am dus la joacă?
Cîte vieți putem trăi simultan în imaginația noastră și cît din noi depinde de întîmplările care ne-au îndreptat viața într-o altă direcție decît aceea pe care o speram în copilărie?
Cum se poate rata un geniu artistic, deși avea toate șansele să izbîndească?
Un polițist inteligent, care se pricepe și la pictură, nou venit într-o localitate mică, poate amesteca sentimentele sale personale cu ancheta pe care o face?
Acum, revenind la romanul lui Bussi, tipul s-a documentat minuțios despre Monet, despre satul în care pictorul a ales să-și trăiască ultimii – mulți! – ani de viață și despre fundația americană care s-a dedicat memoriei sale, cu bani și burse pentru sprijinirea tinerilor pictori. La fel, povestea e cît se poate de plauzibil condusă.
Dar n-aș zice că romanul lui n-are scăpări – nu de documentare, pe care n-am cum s-o verific, ci în ceea ce privește relațiile dintre personaje și, nu în ultimul rînd, în privința putirințelor lor de cunoaștere și de exprimare, de la o anumită vîrstă. Aici, cu tot regretul, Bussi n-o nimerește. Copiii din romanul său sînt niște mici adulți care nu au mare legătură cu vîrsta lor. Bussi știe s-o dea cumva la întors – veți vedea cum! –, dar impresia că puștii din romanul lui vorbesc ca din carte, nu după cît i-ar duce mintea și cunoștințele, pe mine, cel puțin, m-a cam iritat. Dar știți cum e, la roman ca la roman! Altfel, în Nuferi negri veți găsi o carte care vă va face să vă simțiți mai culți decît erați și care v-ar putea îndemna să discutați cu prietenii despre crime, despre Monet și despre invazia turiștilor care duce la schimbarea înfățișării locurilor pe care le vizitează, cu imensa complicitate a localnicilor care trăiesc de pe urma lor.
Michel Bussi, Nuferi negri, traducere de Mădălin Roșioru, Editura Polirom, 2018.
