De obicei, realitatea curentă le de bătaie de cap prozatorilor. Pe unii îi face să se încurce în detaliile ei, la concurență cu camerele de luat vederi, iar pe alții s-o schematizeze, fiindcă nu sînt în stare s-o înțeleagă sau n-au răbdare s-o ia la cernut. Mihai Radu știe și să povestească lumea în care ne facem veacul, dar mai ales se pricepe s-o citească din mers, operație mult mai dificilă, pe parcursul căreia te prinzi dacă un povestitor are stofă de romancier.
Cu un instinct artistic sigur, Radu e satiric, fără să pice în capcana mizerabilismului, și realist, cu sare și piper. Recunoști lumea din romanul lui, dar o și redescoperi dintr-o perspectivă care îți zgîndărește în permanență curiozitatea și care te face să admiți că la asta nu te gîndiseși. Ernst Jünger spunea că îți dai seama de talentul unui prozator dacă se pricepe să descrie un măr. Cred că la fel stau lucrurile cu autorul lui Sebastian… cînd îți povestește o stradă sau un cartier pe care le știe toată lumea. Dacă recunoști lucrurile și-atît, dai din cap că așa e, apoi ridici din umeri a și ce-i cu asta?! Radu și personajele lui, în special Sebastian, protagonistul, te trag dincolo de coaja cunoscută a lucrurilor într-o expediție insolită care te prinde din primele pagini, cu observații acide, de un umor irezistibil.
Din aproape în aproape, descoperi că romanul se transformă într-o frescă al cărei punct de pornire e undeva în cartierul Ghencea și care, după ce te duce în Bucureștiul blocurilor mai vechi și mai noi și al noilor cartiere exclusiviste, te scoate în țară pe urmele personajelor pentru a te aduce, în final, în apartamentul de unde începe romanul. Regăsești aici lumea neașezată a interminabilei și haoticei noastre tranziții în care provizoratul devine mod de viață, iar nevoia de certitudini se transformă în povești cu care aproape toate personajele lui Radu încearcă să-și amorțească anxietățile și senzația că trăiesc aiurea, de pe o zi pe alta. Cei care nu-și fabrică povești cu care să păcălească viața, ca personajele din Azilul de noapte, beau, își încearcă norocul la pocher sau la pariuri, merg la curve ori le agață pe stradă sau prin cîrciumi. Sebastian, care lucrează la o primărie de sector, are și ceva de ascuns. Ceva de care încearcă să uite bînd zilnic și vomînd, ca să scape de răul din el. Cînd vreun coleg de birou e luat la cercetări nu se se întreabă dacă, ci cînd îi va veni și lui rîndul. Perspectiva asta nu-l sperie, însă îl împiedică să-și facă planuri de viitor pe termen lung. Fiindcă, spre deosebire de primarul care l-a băgat într-un rahat din care nu mai știe cum să iasă, Sebastian n-are stofă pentru ticăloșii, preferă prostituatele unei relații statornice și, după ce se îndură să-și ia un cîine, se asigură că are cui să-l lase, dacă i s-ar întîmpla ceva măsurabil în ani. Personaj din categoria celor construite pe muchie de cuțit, de care te apropii și te îndepărtezi de mai multe ori, pe măsură ce ți se dezvăluie, adică o pramatie cumsecade, cu un trecut infracțional, Sebastian va deveni, sînt convins, numele de cod al numeroșilor băieți deștepți ai tranziției noastre care visează urît noaptea.
Mihai Radu, Sebastian, ceilalți și-un cîine, Ed. Polirom, 2014.
