Peste două luni ar trebui să ies la pensie în formă continuată, dar eu formă continuată nu am decît de cînd sînt aici, la Cotroceni, fiindcă înainte am trecut prin ceea ce eu numesc hiatus eroticus, fără carte de muncă sau fără, cum se numea pe vremuri, ”condicuță”. Așa că aș putea parafraza și eu versurile unui cîntec: ”Anii ăia – unde e? Anii ăia – ce-ați făcut cu ei?”. Și, dacă tot veni vorba de formă continuată, acum îmi dau seama că într-un anumit fel, un fel esențial, și viața mea a avut continuitate. Cum? Păi, uite cum: da, am fost o vreme tîrfă, dar apoi mi-am revenit și-am intrat în politică. Care ce e, la bază? Ei, vedeți?
*
Apropo de pensie: am auzit că foarte mulți care ajung în faza asta încep să se gîndească la moarte. Eu nu mă gîndesc deloc la așa ceva. Sigur, e de bun-simț, cînd ești tînăr și sănătos, să nu meditezi la inevitabilul sfîrșit, că dacă n-ar fi așa, atunci ai vedea în fiecare dimineață metrourile pline de adolescenți hohotind disperați de plîns, soldați care nu și-ar mai apăra patria și – absolut groaznic! – nu s-ar mai juca nici un meci de fotbal fiindcă jucătorii ar rămîne la vestiare cu capul în palme. Or, am senzația că, pentru mine, viața de-abia acum începe și, drept dovadă, am găsit în parcul de la Cotroceni un pui de cioară căzut din cuib, l-am oblojit, i-am luat o colivie super, imensă, unde se pare că se simte foarte bine, toate astea fiindcă am auzit că ciorile trăiesc cel puțin cît Ion Iliescu.
(va urma)
