Aflu din ediția electronică a Adevărului că în satul Vizurești, comuna Ciocănești de Dîmbovița, niște tineri s-au dus în noaptea de Paști să-și cinstească morții din cimitir. Le-au dat vin și le-au pus muzică. Apoi s-au întors acasă pe muzică, dar fără scandal. Nu s-ar fi aflat de acest act local de pietate dacă autorii n-ar fi postat întîmplarea pe Facebook. Poliția din Răcari a intrat pe fir și i-a amendat pe tinerii credincioși cu cîte 20.000 de lei.
Poate că unii dintre acești tineri or fi copiii foștilor mei elevi din satul Vizurești, unde am fost timp de cinci ani profesor de română, muzică, latină și, din cînd în cînd, învățător la clasele primare. În sat era pe atunci și o comunitate de pocăiți. Unii, convinși – nu beau, nu fumau! –, alții, mai de fațadă, amestecau pocăiala cu fumatul și cu băuturile spirtoase. Bunăoară un tip care făcea naveta la București ca spălător al vagoanelor de tren, într-o după-amiază călduroasă de toamnă sare de pe bicicletă în dreptul cîrciumii și zice: „Las pocăiala cinci minute și mă duc să beau o bere!”. Ceea ce a și făcut în timp ce bicicleta îl aștepta în șanț.
În noaptea de Paști, tineretul satului aprindea focuri pe ulița principală, în fața bisericii și puțin mai încolo, în dreptul cimitirului de pe deal. Tradiția era veche, de pe vremea cînd Vizureștiul era loc de popas pentru căruțele Poștei. Aici se schimbau caii cu unii odihniți și pe dealul de lîngă malul Dîmboviței se afla conacul unui anume Paminonda, proprietar de pămînt și comerciant de cereale. Conacul lui avea să devină școala din sat.
La Vizurești, în anii’80, populație amestecată, și români, și țigani. Cei mai mulți erau navetiști la București. Unii cu serviciu, alții cu ocupații fără contract de muncă – hoția sau cerșitul. Spre cinstea hoților, aceștia nu furau de la vecinii din sat. Într-un an secetos, cînd a scăzut ca niciodată apa unei bălți de la marginea satului, se vedeau din ea motorete Mobra și motociclete, cele mai multe de fabricație sovietică, și, ca o țestoasă uriașă, un automobil Volkswagen, cu număr de București.
Printre elevii mei premianți erau și țigani, și români, la fel cum printre cei care nu dădeau pe la școală, decît ca să-și ia manualele în prima zi de școală, în septembrie, compoziția etnică era aceeași. Îmi vedeam elevii care nu călcau pe la școală fie în rol de ciobani, pe luncile Dîmboviței de la Vizurești, fie la București, unde cerșeau în jurul gării. Cînd mă duceam la părinții micilor ciobani să le spun să-și trimită copiii la școală, ăștia doar că nu puneau cîinii pe mine și pe tovarășa Gabi, profesoara de istorie, care cunoștea satul. Erau plini de bani și aveau cel puțin un fiu absolvent de facultate. Cei săraci, mai mult țigani, îmi explicau fataliști că tatăl era în pușcărie și n-aveau din ce să trăiască dacă nu și-ar fi trimis copiii la cerșit, în București.
Pocăiții și țiganii aveau copii mulți. Cînd mai ieșea la Vizurești cîte un conflict, cu arme ad-hoc, asta se întîmpla din cauza cîte unei răpiri, asupra căreia familiile de țigani nu căzuseră de acord. Am asistat la unul dintre aceste conflicte armate, care a avut loc la intersecția unde oprea autobuzul de Buftea. Subiectul conflictului era o elevă din clasa la care eram diriginte. După bătaia cu furci și topoare, în care n-a fost nimeni rănit mortal, familiile ginerelui și miresei au căzut la înțelegere. Așa că atunci cînd m-am dus să bat la poarta părinților fetei, s-o trimită la școală, mi s-a spus că fata lor se măritase. Mireasa n-avea decît 12 ani, iar mirele care o răpise,vreo 16.
1.761 de vizualizări
