Ca și Imperiul Otoman, Turcia e o țară în care se întîmplă cu regularitate lucruri de necrezut. Romancierul și jurnalistul Ahmed Altan știe asta pe pielea lui. După lovitura de stat eșuată împotriva lui Erdogan, Altan a fost condamnat la închisoare pe viață sub acuzația că ar fi transmis de la televizor mesaje subliminale puciștilor. Scriitorul a ieșit din închisoare acum cîteva luni printr-o sentință a Curții Supreme de Apel, după patru ani de închisoare.
Ca o rană de sabie e primul volum din patru – Cvartetul otoman. Pînă acum au apărut trei. Pe cel de-al patrulea, Altan ar trebui să-l dedice Curții Supreme care l-a scos din închisoare, așa încît poate merge din nou la bibliotecă să se documenteze.
Această ficțiune barocă în marginile istoriei, în care un anume Osman vorbește cu morții care-i povestesc prin cîte au trecut pe vremea ultimului sultan cu puteri absolute al imperiului, e deopotrivă copleșitor și seducător, roman de moravuri tot mai decadente și de urzeli politice – o frescă impunătoare altoită pe trunchiul masiv al unui roman popular. Altan amestecă aici personaje inventate cu persoane atestate istoric printre care sultanul Abdulhamid însuși, cel detronat în 1909, și tînărul ofițer Kemal Mustafa. Pașale, generali, prințese, derviși, șeici mai mult sau mai puțin zburători și făcători de alte minuni, ambasadori aflați pe lista de plăți a sultanului, spioni, turnători, bătăuși cu simbrie, guvernante franțuzoaice lipsite de prejudecăți sexuale, juni turci, polițiști și pelerini, toți aceștia sînt piesele unui uriaș mozaic al cărui fundal e Istanbulul – pe atunci, capitala imperiului.
Atmosfera acelei vremi, minunat reconstruită, te absoarbe de la primele pagini. Apar des în roman fraze lungi de cîte o jumătate de pagină, maiestuoase și împănate cu arhaisme, în care însă narațiunea nu se împiedică, la fel cum enumerațiile, cum e cea de mai sus, funcționează ca niște descrieri comprimate, bașca descrierile propriu-zise, atît de dinamic construite încît nu-ți vine să sari peste ele.
Timpul se mișcă înainte și înapoi ca o suveică; autorul ignoră barierele moderniste ale creditabilității – avantajul faptului că Osman are darul de a vorbi cu morții, care n-au nici o treabă cu restricțiile romanului modernist. Astfel că și Altan sau, mă rog, autorul de hîrtie își permite, pe urmele lor, să le știe pe toate, precum cronicarii care suflă praful de pe vremile apuse, anticipînd evenimente din viitorul personajelor cînd le învie din trecutul îndepărtat în care-și petrec somnul de veci.
Totul atîrnă în imperiu de bunul sau răul plac al sultanului – care decide din palatul său cine trăiește și cine moare, cine se îmbogățește de pe o zi pe alta și cine sărăcește subit. O armată de lingăi intriganți și turnători, mai ales turnători, se vîntură prin palat. Pașalele rîvnesc fiecare la o halcă de putere mai mare decît a celorlalți, iar sultanul, care n-are încredere în nici unul dintre sfetnicii și miniștrii săi, îi stîrnește să se pîrască și să se încaiere între ei, dar pe înfundate, încît să nu tulbure orașul cu răzmerițe. Sub stratul ca de ulei rînced al liniștii aparente care domnește peste marele oraș, fiecare dintre cei puternici își face dreptate pe cont propriu, întreținînd mici armate personale care veghează, chipurile, la atotputernicia sultanului.
În timp ce marile puteri se modernizează, Imperiul Otoman lîncezește într-o bulă a timpului din care, cu toate interdicțiile sultanului, noua generație – junii care vor lua în cele din urmă puterea – izbutește să iasă, află ce se schimbă în lume și conspiră, haotic și cu multe certuri, să reformeze imperiul. Romanul are mai multe etaje care comunică între ele – autorul le stăpînește fără efort și își conduce personajele prin ele cu forța narativă a unui Tolstoi trecut prin apele postmodernismului fără să se ude.
Ahmed Altan, Ca o rană de sabie, traducere de Luminița Munteanu, Editura Pandora M, 2021.
