A murit Simona Catrina, o fată cu privire de nevăstuică și cu suflet de catifea, colega noastră, a tuturor celor chinuiți de sunetul frazei în anii de început ai presei fără profesor.
Simona a scris într-un fel imposibil de egalat, cu umor și talent, întrecîndu-ne pe toți prin emoția adîncă a textelor ei. Noi scriam la Academia Cațavencu, ea și Alice Năstase scriau la Național și, fiindcă obișnuiam să ne împungem unii pe alții, ne cunoșteam fără să ne știm.
Cîțiva ani mai tîrziu, am pus mîna pe telefon, le-am sunat și am făcut împreună o revistă pentru femei, un mic monument de obrăznicie. Am văzut-o atunci pe Simona de aproape, și semăna cu un arici. Țepii și-i ținea la vedere, ca să-și protejeze aerul fragil. Avea în texte, cînd voia, mușcătura unei cobre, dar cîteva rînduri mai jos găseai antidotul.
Simona a fost iubită de cititori nu doar pentru demonstrațiile de talent, ci și pentru sinceritatea și altruismul care au răzbătut mereu din poveștile ei. Multă vreme, locul gol lăsat de ea va râmîne gol. Iar cînd va fi umplut de o altă fată timidă care scrie fără egal, vom ști că Simona s-a întors.
Va multumesc ! Mi se pare ca niciodata nu vor fi gasite cuvintele care sa o descrie!
Doru Buscu!Felicitari!!
Cred ca am citit tot ce a scris in Adevarul, unde am descoperit-o, si , desi nu suna bine, cred ca e o pierdere de 1000 de ori mai mare ca de ex. adamescu!
Dumnezeu s-o odihnească! Oamenii talentaţi se pierd repede. Citeam cu nesaţ articolele ei.