Cu Dostoievski își începe Henri Troyat lunga serie a vieților de scriitori și țari ruși pentru uzul francezilor. Romancierul care la doar 24 pe ani primise primul premiu important din Franța, cel pentru roman popular, iar la 27 obținuse Premiul Goncourt, publică la 29 de ani biografia celebrului său conațional, după o uriașă documantare, care pe alții i-ar fi ținut ocupați decenii întregi. Se simte crisparea ambițiosului june biograf, dar și încrederea fără fisură pe care o are în puterile sale cînd vrea să-i lumineze pe francezi asupra greu descifrabilului autor al Amintirilor din subterană. Dostoievski al lui nu e eroul tragic din biografiile encomiastice care-i sînt dedicate. Revoluționar, nici atît! E un tip chinuit de trăiri nemăsurate și plin de defecte care se descoperă în profunzime de-abia după experiențele terifiante de care a avut parte în pușcăriile din Siberia unde fusese trimis din ordinul țarului Nicolae I, după farsa sinistră a comutării pedepsei cu moartea, pe care Dostoievski o aude în fața plutonului de execuție.
Buimăcit de succesul primului său roman, gogolianul Oameni sărmani pe care influentul critic literar Belinski îl decretase genial, amețit și de veniturile pe care i le aducea ingineria militară, singuraticul Dostoievski, care experimentase din plin umilințele sărăciei în timpul studiilor, devine arogant, risipitor și vrea să fie în centrul atenției prin saloanele vremii. Troyat nu-l crede un neînțeles. Vede în tînărul scriitor-ofițer un tip care nu pricepe cum e lumea în care tocmai a pătruns.
Gafeur ca prințul Mîșkin, Dostoievski n-are organ pentru ridicol, îi place să peroreze și suferă cînd confrații îl satirizează, dar nu se astîmpără. Cînd găsește un grup de discuții mai mult literare, în care discursurile lui au debușeu, se avîntă, pe urmele lui Gogol, în teorii despre emanciparea mujicilor. Nu îndeamnă la revoltă, însă delatorul care s-a strecurat în grupul Petrașevski îl descrie autorităților pe tînărul scriitor ca pe un revoluționar periculos, la fel ca pe restul membrilor grupului. Dostoievski e arestat și anchetat împreună cu ceilalți petrașevskiști și cu toate că nu se găsesc probe împotriva lui sau a celorlalți, cînd se așteaptă să fie eliberat, e condamnat la moarte, fiindcă țarul voia pedepse exemplare. Iertarea venită din partea lui Nicolae I, după o regie sadică, îl face să înnebunească pe unul dintre petrașevskiști, dar pe Dostoievski îl ajută să-și descopere o putere pe care nu și-o știa, pe care o crede izvorîtă din lectura Bibliei. Bolnav și firav, Dostoievski învață să îndure și să se umilească.
Într-un poem despre anii de pușcărie ai lui Dostoievki, Nekrasov și-l închipuie ca pe un dascăl inspirat al hoților și criminalilor cu care are de-a face. Dostoievski refuză însă acest rol măgulitor și-i spune poetului că, de fapt, el a fost ucenicul condamnaților de drept comun care îi urau și îi terorizau pe „politici“.
În Siberia, unde scriitorul mai are de executat un supliment de pedeapsă ca soldat pus la munci, Dostoievski se însoară cu văduva unui profesor bețiv, respins social chiar și acolo, ca Marmeladov din Crimă și pedeapsă, la Petersburg. Atrasă de solda lui, după ce e avansat la gradul de sublocotenent, bolnavă de tuberculoză și săracă, Maria Dimitrievna Isaeva, femeie voluntară, cinică și mai ales apucată, cum avea să fie Nastasia Filipovna din Idiotul, descoperă oripilată că noul ei soț e epileptic. Trăiește cu el în silă, ceea ce Dostoievski nu observă, dimpotrivă, își imaginează că soția lui îl iubește, chiar dacă după moartea ei admite eșecul chinuitor al căsniciei lor.
Talentatul Dostoievski, care în prima tinerețe n-avea despre ce să scrie și fabrica personaje neconvingătoare din cauza izolării în care crescuse, se întoarce din Siberia cu o colecție impresionantă de ticăloși, criminali și de de ratați care vor forfoti în marile sale romane. El a rămas însă același naiv, care se lasă păcălit cu ușurință, iar credința că e genial și-a transferat-o asupra mesei de ruletă din cazinouri, unde speră să dea marea lovitură, și în părerile lui despre Maica Rusia. Dostoievski a devenit credincios, în schimb a rămas risipitor, încît face împrumuturi mari ca să-și plătească datoriile, dar banii se duc la ruletă, în străinătate. De aici se alege cu xenofobia care avea să-l urmărească toată viața. Trăiește dezordonat, ceea ce ar îmbolnăvi și un om sănătos, dar spre norocul lui se însoară din nou, cu o tînără stenografă care-l admiră necondiționat. Anna Grigorievna îl îngrijește, îi face ordine în relațiile cu editorii și se lasă mințită de promisiunile fără acoperire ale jucătorului vicios care a devenit Dostoievski. Vindecarea de cazinouri îi vine scriitorului din greșeală. Într-o noapte vrea să se ducă la biserică unde să jure că termină cu jucatul la ruletă, dar antisemitul Dostoievski nimerește într-o sinagogă, ceea ce-l face să-și închipuie că Dumnezeu l-a abandonat. O persoană cu simțul ridicolului s-ar fi mulțumit să rîdă de confuzia făcută.
Troyat își taxează fără milă personajul, căruia îi răscolește prin toate cotloanele sufletului, dar e vrăjit de romanele sale. În ele descoperă tînărul biograf infinitele complicații lăuntrice ale autorului și metamorfozele geniale ale experiențelor lui de viață în existența personajelor pe care le inventează. În călătoria lui pe urmele lui Dostoievski, Troyat pare să-și fi limpezit și propria sa traiectorie în viață. Avea să rămînă legat de Rusia, dar nu de Măicuța în care Dostoievski își proiecta ambițiile de tinerețe și habotnicia de la maturitate, ci de o Rusie a trăirilor nemăsurate, care își devorează fiii, atît din ură, cît și din prea multă iubire.
Henri Troyat, Dostoievski, traducere de Marina Vazaca, Editura Polirom, 2022.
