O după-amiază cu dl Țopa

Dacă voiai să-ți strici o întîlnire cu cîțiva confrați pe alese la cantina-restaurant a Uniunii Scriitorilor, îl primeai la masa rezervată pe Tudor Țopa. Omul îmi era simpatic și, cît timp era treaz, avea o conversație cuceritoare. Nenorocirea era că Tudor Țopa, persoană anxioasă, credea că vinul e un anxiolitic fără egal și, din acest motiv, îl consuma în cantități mari.

După ce-i trecea anxietatea, Tudor Țopa, persoană altminteri politicoasă, o lua pe arătură. Începea să înjure, mai întîi în general, apoi și pe cei cu care împărțea masa. Dacă îi cereai să se mute în altă parte, Țopa te acuza în gura mare că ești ucigaș. Iar dacă îl rugai să termine cu înjurăturile, îți spunea că ești împotriva libertății de exprimare.

Așa că cei care îl primeau la masă îl lăsau singur, mutîndu-se ei la alta sau plecau din restaurant, în căutarea unui loc fără Țopa. În ziua următoare, cine avea treabă pe la Uniune, după ce o pățise cu Țopa, se ferea de el.

Bătrînul prozator însă își cerea umil scuze pentru dezagrementele pe care le produsese cu o zi înainte. Pentru aste invoca spiritul lui Mozart și logica lui Schopenhauer. Avea o privire imprecisă, de mahmur care nu se mai jena de această situație. Țopa nu era un pleșcar. Voia să-și bea sticla de vin în tovărășia cuiva, după ce își lua prînzul pe cartelă, căci, vai, soția lui îl părăsise, ceea ce îi stîrnise cîteva sensibilități ale singurătății, care-i produseseră anumite reacții de-a dreptul marmeladoviene. „Știți cine e Marmeladov?!”

Chiar dacă interlocutorul îi spunea că știa, Tudor Țopa se făcea că nu-l aude și se așeza la masa nefericitului. Stimatului său interlocutor, chiar dacă citise Crimă și pedeapsă, cu siguranță că îi scăpaseră  anumite chestiuni-cheie despre personajul lui Dostoievski.

Experții în Tudor Țopa din categoria politicoșilor se ridicau de la masă sub diferite pretexte. Ceilalți, mai pățiți, îl trimiteau la masa de unde venise, ca să-și facă siesta.

Pe atunci nu se găsea carne în măcelării. La cantina Uniunii, însă, mai puteai da de o friptură, subțirică, dar cu miros de carne. Așa că îl luam pe unul dintre băieții mei să mănînce acolo la prînz și mai ceream o friptură pentru acasă, pentru băiatul meu cel mic. Asta nu era tocmai în regulă: nu se dădeau fripturi la pachet, dar doamna Miți, poeta care devenise chelneriță la cantina Uniunii, îmi făcea pe plac.

Băiatul meu cel mare, care pe atunci avea vreo șase ani, îl simpatiza pe Tudor Țopa. Mai ales din cauză că prozatorul, într-o zi cînd nu-l primise nimeni la masă, strigase apăsat: „Ucigașii!” și băiatul meu credea că pe domnul Țopa voia să-l omoare cineva. Cîteva zile după aceea, cînd Petre al meu mînca o mîncare cu puțină carne, Tudor Țopa a izbucnit din nou cu „Ucigașii!”, la care băiatul meu m-a întrebat dacă nu cumva îl așteptau afară pe domnul Țopa niște bătăuși ca la noi în cartier.