„O carte pe care și bărbaților le-ar prinde bine s-o citească.“ Asta zice un irlandez celebru, Colm Tóibín, despre Soldat Marinar, romanul compatrioatei sale Claire Kilroy. L-am citit și a funcționat ca o madlenă pentru vremea în care învățam meseria de tată pe care nici acum n-o știu prea bine. Tóibín e cam de o vîrstă cu mine, însă e gay și n-are copii, așa că a scris acest sfat din postura unui martor imparțial. Soldat Marinar ar fi putut fi și o carte vocațională scrisă cu pasiune, polemică și pe alocuri nedreaptă cu tații la prima lor experiență.
Mă întreb ce părere au femeile nescriitoare despre cartea asta. Cît de mult se recunosc în ea și ce sfaturi (oricum inutile) i-ar da mamei din acest roman scris la persoana întîi, dar în care n-aș suprapune autoarea cu personajul ei. Mama din carte pare să aibă toate ghinioanele mamelor debutante în acest rol. Pe deasupra e și neîndemînatică, încît trece prin toate catastrofele posibile la începutul carierei sale de mamă. Se sperie dacă ființa pe care a născut-o nu mănîncă destul și intră în panică dacă bebelușul ei are febră. Biata femeie e tot timpul obosită și irascibilă, iar marele ei ghinion e că tatăl copilului e un nesimțit care se mărginește să-i dea sfaturi în loc s-o și ajute.
În primele pagini ale romanului ai impresia că naratoarea e o tipă care-și înșală soțul și că umblă să-și găsească (inventeze?!) scuze pentru asta. Nu intru în amănunte, dar trucul funcționează suficient de bine încît să te întrebi dacă nu cumva ea, bănuita adulterină de care bărbatul se pregătește să se despartă, își înnegrește jumătatea fiindcă și-a găsit pe altcineva.
Cînd te lămurești că romanul e povestea unei mame care învață pe pielea ei să-și crească copilul fiindcă n-are pe cine să întrebe în familie, nu s-a documentat din cărțile de puericultură și încercările ei de a socializa cu alte mame se încheie invariabil prost, ceea ce atrage sînt episoadele acestei aventuri maternale, începînd de la durerile nașterii și continuînd cu apariția și apoi prezența acelei ființe misterioase, copilul, de care mama continuă să fie legată și după naștere și pe care trebuie să-l și înțeleagă, nu numai să-l iubească. Chiar dacă nu le-ai experimentat tu însuți ca aparținător de copii, încercările prin care trece mama din carte, cu nopți nedormite și cu plînsetele alarmante ale copilului care „are ceva“ și nu știe să spună ce, îți țin atenția încordată ca și cum ai citi un thriller.
După ce învață să meargă și să rostească primele cuvinte, copilul își sperie mama cînd se lovește de una sau de alta, involuntar ori dinadins, și o face să intre în panică atunci cînd îl scapă de sub ochi la hipermarket și își închipuie tot mai alarmată că s-a rătăcit sau – Dumnezeule! – că a fost răpit.
Mai sînt apoi necazurile casnice și perpetua criză de timp a mamei care a renunțat la serviciu pentru a avea grijă de progenitură în timp ce tatăl e ocupat la slujbă și obosit cînd se întoarce acasă. Asta în vreme ce ea trece printr-un soi de năuceală de la nesomn încît orezul de pe foc se arde și umple casa de fum – cine n-a trecut prin episodul ăsta? – sau prea tăiosul cuțit de tăiat carnea o taie și pe ea la un deget.
Un poem al maternității scris cu mijloacele realismului, Soldat Marinar nu sclipește prin întorsăturile poveștii, ci prin amănuntele sale pe care le recunoști sau le descoperi și prin profunzimea cu care mama își analizează sentimentele stîrnite de ființa căreia i-a dat naștere, iubirea mai ales, o iubire ca nici una alta.
Claire Kilroy, Soldat Marinar, traducere și note de Andreea Focșăneanu, Editura Polirom, 2024.
